#povesteamea
Ana-Maria Dinca
Cred ca povestea fiecaruia incepe din momentul in care se naste si mai cred ca sunt anumite momente si alegeri care isi pun amprenta asupra noastra si ne contureaza viata.
Un astfel de moment a fost cand mama a murit dupa aproape un an de lupta cu cancerul. Eram clasa a 12 a si urma sa dau Bacalaureatul cand s-a intamplat. Asa ca nu a prea contat la ce facultate sa merg. Am fost sefa de promotie asa ca puteam alege oriunde voiam. Am mers la facultatea de mediu. Si aici am terminat sefa de promotie cu posibilitatea de a ma angaja in domeniu. Dar am ales altceva. Am inceput de la zero intr-un domeniu nou – protectia muncii si situatii de urgenta. Am muncit din dormitor cam un an de zile. Mi-am luat carnetul de conducere. Am invatat legislatia in domeniu. Am invatat sa negociez contracte si tot ce insemna intocmit documente, contabilitate primara si resurse umane, controale si accidente de munca. La momentul respectiv eram intr-o relatie si amandoi am pornit pe acest drum. A fost nevoie sa angajez cand volumul a crescut si lucram aproape zi si noapte si in weekend. Imi placea tare mult. Apoi a venit timpul sa ii invat pe cei nou veniti tot ce era de stiut despre instructaje, despre relationarea cu clientul. M-am ocupat de tot ce tinea de relatia cu clientul – de la oferte de pret, negocieri, intalniri si semnari de contract, pana la documentatie si vizite. Mi-am luat toate acreditarile in timp. Am ajuns sa invat sa ma descurc pe santiere de constructii. Fiind femeie intr-o lume a barbatilor mi-a luat ceva pana am capatat experienta necesara si respectul lor.
La finalul relatiei mele, dupa 6 ani in care am muncit mult si am creacut afacerea ca pe propriul copil, am renuntat la tot. Cu greu. Dar era momentul. Situatia nu mai era prielnica pentru a putea creste si pentru a ma dezvolta.
Am luat-o de la capat. Aveam contacte, experienta, stiam tot ce era de stiut despre domeniu, toate acreditarile. Nu a fost usor. Dar mi-am gasit contracte de colaborare – coordonator SSM pe santiere. La doua luni aflam ca sunt gravida. La nici o luna de sarcina am avut un accident de masina in care nu mi s-a acordat prioritate. Dauna totala. Au zis ca am avut un noroc chior. Si eu si bebe. Atunci am stiut ca el va fi un copil puternic. Ca isi doreste sa vina pe lume. Si ne-am revenit. Am muncit pana in luna a 8a fiindca nu avea cine sa ma inlocuiasca. Apoi am nascut. Nu a fost nasterea pe care mi-am imaginat-o, dupa 30 de ore de travaliu, dupa ce am ajuns in sala de nasteri, dupa inca o ora de impins, mi-a spus: poti naste natural dar voi interveni cu forcepsul. Atunci am horarat sa intru la cezariana. Si desi noi nu am vrut sa stim intreaga sarcina sexul copilului, am stiut ca este baiat. Din nefericire, eu am avut hemoragie postpartum si mi-a venit greu laptele. Ma mulgeam non stop. La fiecare 2 ore timp de 6 luni. Dar el a fost bine si eu mi-am revenit. Am fost afectata puternic de tot ce se intampla. Fiindca eu desenam sotul meu m-a incurajat si sustinut. M-a sustinut cand am vrut sa merg sa fac terapie si sa infrunt demoni din copilarie, temeri si anxietate, sa nu ma las prada unei depresii.
Asa am inceput sa fac ilustratii. Asa mi-am descoperit o noua pasiune pe care sper sa o dezvolt. Este un nou proiect care ma implineste. Care ma face fericita. Si asta e important, nu? Imi placea si ce faceam inainte. Dar aceasta noua ocupatie imi da oportunitatea de a fi mai aproape de familia mea. De aceea aleg sa invat din nou, sa o iau de la capat intr-un domeniu nou, sa aduc bucurie mie si celor care imi aleg desenele.
Ii sunt recunoscatoare sotului meu, un om extraordinar, un barbat minunat si un tata fantastic fiindca imi da aripi.
Va multumesc pentru oportunitatea de a face parte din aceasta comunitate minunata!
Recomanzi articolul acesta?
