„𝐴 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆ 𝑜 𝑓𝑒𝑚𝑒𝑖𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑟𝑐𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑓𝑒𝑐𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑟𝑜𝑙𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑒 𝑎𝑣𝑒𝑎, 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑖 𝑎𝑑𝑢𝑐𝑒𝑎𝑢 𝑏𝑢𝑐𝑢𝑟𝑖𝑒.
𝑇𝑟𝑒𝑝𝑡𝑎𝑡 𝑖̂𝑛𝑠𝑎̆ 𝑎 𝑖̂𝑛𝑐𝑒𝑝𝑢𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑠𝑖𝑚𝑡𝑎̆ 𝑡𝑜𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑜𝑏𝑜𝑠𝑖𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑠𝑖𝑛𝑔𝑢𝑟𝑎̆, 𝑐𝑢 𝑡𝑜𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑒 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑜𝑛𝑠𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖, 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑛𝑢 𝑒𝑟𝑎𝑢 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑒 𝑒𝑖, 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙 𝑙𝑎 𝑚𝑢𝑛𝑐𝑎̆.
𝐷𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑒 𝑒𝑎 𝑑𝑎̆𝑑𝑢𝑠𝑒 𝑡𝑜𝑡𝑢𝑙 (𝑠̦𝑖 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑑𝑒 𝑎𝑡𝑎̂𝑡), 𝑎 𝑠𝑖𝑚𝑡̦𝑖𝑡
❕𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑣𝑎̆𝑧𝑢𝑡𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑎𝑝𝑟𝑒𝑐𝑖𝑎𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒𝑠𝑡𝑢𝑙
❕𝑐𝑎̆ 𝑛𝑖𝑚𝑒𝑛𝑖 𝑛𝑢 𝑖̂𝑖 𝑣𝑎 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑣𝑟𝑒𝑜𝑑𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑡𝑎𝑡𝑢𝑖𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑐𝑎̆ 𝑒𝑎 𝑑𝑎̆ 110%
❕𝑐𝑎̆ 𝑝𝑟𝑒𝑡̦𝑢𝑙 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑙 𝑝𝑙𝑎̆𝑡𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑠𝑢𝑐𝑐𝑒𝑠 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑟𝑒
𝐴𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖 𝑎 𝑑𝑒𝑐𝑖𝑠 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑣𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑎𝑐𝑜𝑙𝑜 𝑠̦𝑖 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑣𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑎̆ 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑎 𝑓𝑒𝑙!
𝐴𝑠̦𝑎 𝑐𝑎̆ 𝑠̦𝑖-𝑎 𝑑𝑎𝑡 𝑑𝑒𝑚𝑖𝑠𝑖𝑎!
𝑆̦𝑖 𝑎 𝑡𝑟𝑎̆𝑖𝑡 𝑓𝑒𝑟𝑖𝑐𝑖𝑡𝑎̆ 𝑝𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑎𝑑𝑎̂𝑛𝑐𝑖 𝑏𝑎̆𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑒𝑡̦𝑖!
𝑆𝑓𝑎̂𝑟𝑠̦𝑖𝑡! ”
…
𝐒𝐓𝐀𝐈! 𝐒𝐓𝐀𝐈! 𝐒𝐓𝐀𝐈!
𝐂𝐚̆ 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐚𝐭𝐚̂𝐭!
Și în plus încă nu sunt bătrână!
Să o luăm de la început, și sper să ai răbdare să citești, pentru că mie îmi place să spun această poveste, care în multe puncte sunt sigură că seamănă cu povestea ta.
Îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam la job. Am lucrat în IT peste 10 ani, de la Programator, la Team Lead, Project Manager, Product Owner, și chiar acel rol interesant Struțo-Cămilă care le face pe toate (îl știi nu?)
Când m-am întors la job după concediul de maternitate de 2 ani am așteptat cu nerăbdare să fiu văzută și din alt rol decât cel de mamă, să fac și alte taskuri, care la final de zi se văd și rămân gata (nu cum era curățenia din casă ce dispărea în câteva ore 🤣).
Doar că mi-a plăcut atât de mult tot ceea ce făceam, încât nu am mai prea pus limite în nimic. Deși la început munca rămânea în spatele barierei din parcare, cum îmi plăcea mie să spun, treptat o luam cu mine acasă, cu câte o ședință din mașină după program, un e-mail sau o prezentare seara după ce adormea fetița mea, și tot așa.
Și am făcut asta luni de zile, până când am obosit și am început să simt că pierd din bucuria lucrurilor (multe) pe care le făceam bine, privind tot mai mult spre ceea ce nu ieșea.
Mi-am spus însă că așa e viața de adult serios cu multe responsabilități, așa că am ignorat acel sentiment că ceva nu este în regulă, și am continuat cu și mai multă încăpățânare să fiu foarte bună în toate.
Doar că eu oboseam tot mai mult în fiecare zi.
Contextul la muncă era foarte schimbător. Eu eram flexibilă, mă ajustam, însă când 6 luni schimbi planul de 2 ori pe săptămână, fără resurse, și cu prea puțini oameni dispuși să își asume împreună cu tine efortul acela mare, ajunge să te sece de energie.
Nu îmi lipsea voința, dar a început să îmi lipsească energia, puterea fizică. Corpul meu s-a răzvrătit și am început să am atacuri de panică.
Dacă ai avut vreodată un atac de panică, știi că vine cu o frică foarte mare, nu înțelegi ce se întâmplă cu tine, și te gândești că se pot întâmpla lucruri foarte grave pe care nu le poți controla. Așa se simțea pentru mine.
Și acela a fost momentul în care m-am temut pentru viața mea și am realizat că e nevoie să schimb ceva, și mai mult, am găsit și curajul să las totul în urmă.
A fost un moment de răzvrătire, de furie, de dezamăgire, în care mi-am spus că nu mai vreau nimic din toate acele lucruri care îmi fac rău.
Și da, mi-am dat demisia.
Desprinderea de job a fost grea, pentru că știam cât am muncit ca să ajung acolo.
Știam ce poziție am, și cât de greu ar fi să ajung în același punct de încredere în alt loc.
Știam că am mulți colegi minunați care mă apreciau și cu care lucram bine.
Știam că am o siguranță și un confort financiar.
Știam și că am dat totul și că nu depindea doar de mine, deși îmi doream să pot să fac eu totul.
Vai câte știam!
Și totuși, eu nu eram bine!
Și simțeam asta cu toată ființa mea, care iată se manifesta în atacuri de panică.
Nu pot să spun că am știut atunci ce știu acum despre emoții și felul în care corpul meu îmi transmite ce nu este potrivit pentru mine.
Însă știam că nu mai vreau să fiu acolo, că îmi doream să plec și să nu privesc în urmă, că încercasem deja totul.
După ce mi-am dat demisia și am stabilit toate detaliile, sentimentul a fost unul de eliberare. ❤️
Iar asta îmi indica ce decizie bună am luat.
Mulți au privit decizia mea ca pe o renunțare, ca pe o slăbiciune. Dar eu știam că fac bine ce fac pentru că după mult timp se simțea bine, mă simțeam împăcată cu mine.
Iar dacă privești cele 2 poze, ele reflectă diferența dintre cele 2 stări, cât ajunsesem de stresată, și ce bine se simțeam eliberarea.
Dacă mai ești aici, îți mulțumesc că ai citit 🤗
M-a luat valul scriind.
Și dacă vrei să afli mai multe, să știi că putem oricând să stăm la povești despre asta.
Pentru că dacă eu am reușit să depășesc aceste momente dificile poți și tu, iar eu pot prin povestea mea să te inspir să crezi în tine, și chiar să îți dau idei practice care m-au ajutat pe mine. 🤗
