Blog

#povesteamea

Ligia Boscu de la Librartis ne inspiră cu povestea ei de luptătoare și ne spune așa: Cine depășește criza, se depășește pe el însuși!

Ligia Boșcu

este
pentru
cei
care
au
răbdare
să
o
citească
până
la
capăt! 📷🙂

Astăzi, într-o zi ploioasă de vară, vă voi spune povestea unei fetițe pe cât de timide și firave, pe atât de luptătoare și aproape enervant de optimiste, care iubește turcoazul, freziile, ghimbirul, ciocolata neagră, girafele, stilourile, hârtia și, mai presus de orice, oamenii.

Născută în județul Galați, la 10 km de Tecuci, în anul în care Nadia Comăneci a luat primul 10 din istoria gimnasticii, am copilărit frumos până la 15 ani la curte, alături de sora mea mai mică.

Când aveam 6 ani, părinții mi-au întrezărit un viitor strălucit în gimnastică, dat fiind curentul ce se crease atunci. Fără să conștientizez prea mult, am aterizat într-un pat de cămin din Onești, urmând să fac “performanță” în circumstanțe complet necunoscute.

Dar fragilitatea mea nu avea să reziste prea mult, așa că, după câteva luni de antrenamente aspre, timorată și simțindu-mă cumva abandonată, la recomandarea antrenorului, ai mei au fost nevoiți să mă aducă de urgență acasă. În afară de o duzină de injecții, un șpagat perfect și o mare suferință, nu mă alesesem cu prea multe din această experiență. Mai târziu am realizat că fusese pregătirea din fașă a unui drum zbuciumat ce mă aștepta chicotind, la colț de stradă. Am continuat școala în comuna mea, terminând an după an cu coroniță și fiind rând pe rând comandant de grupă, detașament și unitate. Soțului meu mereu îi apare un zâmbet în colțul gurii când își aduce aminte cum era când îmi dădea raportul la careul școlii.

Timp de 5 ani am urmat Liceul Pedagogic, la clasa educatoare, la Galați, la 70 km de casă.

După un an de predat cu entuziasm la grădiniță, am fost admisă la Facultatea de Geografie și Geologie din Iași, unde fusese o concurență acerbă. Iașiul a fost pentru mine dragoste la prima vedere. Au fost anii mei de cristalizare a personalității, când am simțit că mi se creionează o întreagă scară de valori, fiind înconjurată de oameni pe cât de diferiți, pe atât de minunați. După terminarea facultății, am predat 2 ani în Galați, am obținut definitivatul în învățământ și m-am căsătorit cu băiatul căruia îi căzusem cu tronc încă de pe vremea când îmi dădea raportul la careul din curtea școlii.

Între timp, soțul meu a obținut un job în București, fapt pentru care am hotărât să ne mutăm în mirajul capitalei. De acum înainte avea să înceapă aventura, după o viață liniștită și aparent lipsită de griji.

După ce am obținut un post de profesor, la un liceu din București, brusc și irevocabil, m-am hotărât să îmi dau demisia din învățământ, spre crunta dezamăgire a mamei, care dintotdeauna și-a dorit o fată profesor și una doctor. Decizia părea pripită la acel moment, dar, în timp, avea să se dovedească a fi o schimbare majoră de perspectivă a vieții mele.

Am început să lucrez în vânzări, într-o companie de top, începând aici adevărata școală a vieții. Până când am născut primul copil, am urcat atât de sus și am coborât atât de jos de atâtea și atâtea ori, până când am pierdut la un moment dat tot, rămânând doar cu hainele de pe noi, copilul de nici un an și mobila noastră ”dichisită.”

În 18 ani, de când ne-am căsătorit, ne-am mutat de 10 ori, în 3 orașe, asamblând și dezasamblând mobilă de tot atâtea ori (cea mai recentă mutare fiind chiar înainte de a intra în carantină). Echilibrul nostru moral și financiar fusese atât de usturător zdruncinat, încât simțeam că nu ne vom mai reveni vreodată, că vom rămâne blocați în tunel pentru totdeauna (și aici sunt multe detalii pe care le voi evita, ca să vă feresc de imagini cu puternic impact emoțional!).

Cu 2 copii mici în grijă și cu datorii importante, care ne înghițeau și ultimele resurse de energie, am declarat stare de urgență! Ne-am suflecat mânecile și am hotărât să facem ceva palpabil și util despre care să putem spune: „Iată, lucrul acesta este făcut de mâna noastră și funcționează.” Întrebarea era ce? pentru că nu stăpâneam un meșteșug anume. Ideea briliantă ne-a venit cu puțin timp înainte de Crăciun, în 2015, atunci când i-am spus soțului meu că vreau să îmi fac singură o agendă. În clipa următoare, fără să stea pe gânduri, soțul meu a plecat val-vârtej la o librărie din centrul Bucureștiului, de unde s-a întors cu o coală uriașă de carton de mucava pe care a adus-o acasă cu metroul, ținând-o departe de burnița de afară. Ne-am învârtit căteva ore în jurul ei, pentru că singurul lucru pe care îl aveam, în afară de carton, era un cutter. După mai multe încercări, am reușit să facem prima noastră copertă, cu lipici împrumutat de la copii și hârtie de împachetat, pe care o aveam în casă.

Eram extrem de entuzismați. Primele 4-5 caiete le-am realizat chiar din acea coală de carton și le-am oferit în dar. Toți cei care le-au primit au fost foarte încântați, unii chiar ne-au întrebat de unde le-am cumpărat. Apoi, ne-au comandat alte caiete sau ne-au recomandat.

Totul am făcut 100% singuri, din scoarță în scoarță, pornind de la 0. În timp, ne-am perfecționat tehnicile de lucru, am diversificat partea grafică și am investit în materiale și instrumente de lucru.

Partea cea mai frumoasă vine acum, fiindcă avântul în activitatea noastră l-am simțit în momentul în care, în urmă cu 2 ani, am fost adăugată în grupul Wahm de o ființă extraordinară, căreia îi voi mulțumi mereu. A fost un salt semnificativ pentru activitatea noastră. Îmi dau lacrimile când îmi amintesc că, exact acum un an, în cadrul inițiativei ”Dotează un atelier”, LibrArtis a fost proiectul care a adunat cele mai multe voturi, câștigând concursul, mai exact 3000 lei (cea mai mare sumă strânsă, cred). Am aflat vestea exact de ziua soțului meu, când ne aflam cu toții în mașină, în drum spre mare.

A fost o surpriză neașteptată și o bucurie fără margini. A fost momentul-cheie când ne-am achiziționat prima noastră imprimantă performantă (second hand, dar pentru noi a fost ca nouă). Până atunci, trebuia să așteptăm cuminți, la rând, la colaboratori de-ai noștri, pentru a ne printa coperțile și inserțiile de interior. Țin minte că erau momente, iarnă fiind, când soțul meu traversa tot Bucureștiul, pentru a printa chiar și o singură copertă. Nu conta că era ger sau ploua afară sau că dura ore în șir până se întorcea acasă cu materialele printate. Mă simt privilegiată că l-am avut permanent pe soțul meu lângă mine. Este omul din spatele cortinei, un comunicator excelent, cu o inimă de aur, care niciodată nu s-a sustras de la greu, care și-a asumat provocările și a mers înainte, cu tenacitate, oricât de anevoios și dureros a fost, de n și n ori.

Chiar dacă încă plătim tribut vremurilor de altă dată, iar provocările nu ne-au părăsit, am stat lipiți de activitatea noastră, ca timbrul de scrisoare. În februarie am fost nevoiți să ne mutăm și atelierul într-un spațiu închiriat, datorită înghesuielii de acasă, exact cu o lună înainte de a se opri totul în loc, datorită pandemiei.

Luminițele din ochii iscoditori ai copiilor noștri, declarațiile și promisiunile din sutele de scrisori pe care ni le-am trimis în timpul liceului și facultății, frecușurile vieții care ne-au forțat să riscăm uneori prea mult, bucuria și aprecierea clienților și dorința arzătoare de a ne împlini cele mai îndrăznețe vise, au reprezentat o motivație continuă de a merge înainte, de a ne ridica ori de câte ori am căzut. Au fost oameni fantastici care au stat lângă noi și ne-au ajutat, chiar și cu o vorbă bună, dar au fost și mulți care au plecat, luând cu ei bucăți din noi. Toți rămân aici, în povestea mea!

Așa s-a născut LibrArtis (este un acronim ce conține numele noastre: Li(gia), B(oșcu), R(omeo) +Artis).

Dacă te afli la capătul puterilor și simți că nu mai există șanse pentru tine, că viața e nemiloasă și nu merită eforturi, că statul e de vină pentru tot, trasându-ți singur bariere, înseamnă că pentru tine am scris povestea mea. Situațiile de criză sunt bune, fiindcă ele ne ajută să creștem, să evoluăm, să ne redescoperim talentele, să ieșim din zona călduță în care stăteam cuminți. ”Cine depășește criza, se depășește pe el însuși!”

Mă înclin cu recunoștință în fața comunității Wham și vă mulțumesc tuturor celor care ați crezut în mine, m-ați sprijinit, chiar și când, poate, neintenționat, am greșit!

Chapeau!