Salutare! Eu sunt Mihai Alina, persoană cu înclinații artistice. 
Desenez de când eram la grădiniță, am învățat să cos de la bunicul și să tricotez de la bunica. Primul meu job a fost acela de broderiță, unde le-am cunoscut și pe Elena și Cristina, în altă viață parcă.
Acum mai bine de 10 ani am început să-mi valorific îndemânarea făcând și vânzând bijuterii, sub numele de ”gem’s gems”. Era o perioadă dificilă pentru mine, renunțam la a doua facultate și încă depindeam de părinți financiar la 22 de ani. Așa că am revenit la visul meu din copilărie de a fi, cumva, în lumea artei. Aveam sprijinul a două persoane apropiate, am dat comandă de materiale în valoare de 50 de lei și am făurit bijuterii simple și ieftine. Mi-am construit un blog la fel de simplu, am mers la târguri, care pe atunci nu cereau nici bani, nici acte. Eram entuziasmată și visătoare, lucram de drag. Nu câștigam cât să mă întrețin, așa că mi-am găsit și alte joburi și bijutereala a fost o vreme doar un hobby care se plătea singur.
Apoi l-am cunoscut pe soțul meu, ne-am mutat în alt oraș, am devenit mamă. Am decis să ”fac bani din arta mea sau să mor încercând”. Eram sigură că pot face orice. Am revenit la lucru de când avea copila 2 săptămâni. Mi-am găsit o nișă, am început să vând bine în străinătate și am transformat hobby-ul într-o afacere legală. Am schimbat numele magazinului în Alina FM. Am transformat unul din dormitoare în atelier. Nu eram niciodată în pierdere, ceea ce e mare lucru la început. Odată ce-ți faci PFA te aștepți să fie ca o gaură neagră, dar nu a fost așa. Am început să am câștiguri semnificative. Și să le cheltui aiurea, ca orice om bucuros, fără educație financiară.
Apoi am născut al doilea copil. Dacă prima dată am reușit să îmi mențin forțele și optimismul, de data asta am fost copleșită pe toate planurile, am început să mă îndoiesc de rostul muncii mele și mi-am pierdut complet încrederea în mine. Când cel mic avea 2 ani și un pic (în martie 2019), am făcut un curs de bijuterie. De multă vreme fusese visul meu să învăț să lucrez cu argint, să fiu ”un bijutier adevărat”. Au fost două săptămâni magice. M-am descurcat bine, profii au fost mulțumiți de mine, am fost încurajată să-mi fac propriul atelier. M-am întors acasă plină de speranță, cu energie nouă. Chiar ne-am fi permis și să deschidem atelierul.
Dar realitatea de acasă nu s-a pupat cu socoteala de la curs. Nu a durat mult până acea nouă energie s-a evaporat și îndoiala s-a instalat la loc. ”Cel mic începe grădinița și știm cum e, va răci des. Numai eu pot sta cu ei acasă dacă răcesc… ce rost are să închiriez spațiu și să îmi fac atelier dacă nu voi putea munci destul cât să plătesc măcar chiria?” N-am găsit curajul să fac acest pas, să mă pun în situația de a alege între a fi indisponibilă pentru familia mea și a pierde bani adunați cu greu.
Desenez de când eram la grădiniță, am învățat să cos de la bunicul și să tricotez de la bunica. Primul meu job a fost acela de broderiță, unde le-am cunoscut și pe Elena și Cristina, în altă viață parcă.
Acum mai bine de 10 ani am început să-mi valorific îndemânarea făcând și vânzând bijuterii, sub numele de ”gem’s gems”. Era o perioadă dificilă pentru mine, renunțam la a doua facultate și încă depindeam de părinți financiar la 22 de ani. Așa că am revenit la visul meu din copilărie de a fi, cumva, în lumea artei. Aveam sprijinul a două persoane apropiate, am dat comandă de materiale în valoare de 50 de lei și am făurit bijuterii simple și ieftine. Mi-am construit un blog la fel de simplu, am mers la târguri, care pe atunci nu cereau nici bani, nici acte. Eram entuziasmată și visătoare, lucram de drag. Nu câștigam cât să mă întrețin, așa că mi-am găsit și alte joburi și bijutereala a fost o vreme doar un hobby care se plătea singur.
Apoi l-am cunoscut pe soțul meu, ne-am mutat în alt oraș, am devenit mamă. Am decis să ”fac bani din arta mea sau să mor încercând”. Eram sigură că pot face orice. Am revenit la lucru de când avea copila 2 săptămâni. Mi-am găsit o nișă, am început să vând bine în străinătate și am transformat hobby-ul într-o afacere legală. Am schimbat numele magazinului în Alina FM. Am transformat unul din dormitoare în atelier. Nu eram niciodată în pierdere, ceea ce e mare lucru la început. Odată ce-ți faci PFA te aștepți să fie ca o gaură neagră, dar nu a fost așa. Am început să am câștiguri semnificative. Și să le cheltui aiurea, ca orice om bucuros, fără educație financiară.
Apoi am născut al doilea copil. Dacă prima dată am reușit să îmi mențin forțele și optimismul, de data asta am fost copleșită pe toate planurile, am început să mă îndoiesc de rostul muncii mele și mi-am pierdut complet încrederea în mine. Când cel mic avea 2 ani și un pic (în martie 2019), am făcut un curs de bijuterie. De multă vreme fusese visul meu să învăț să lucrez cu argint, să fiu ”un bijutier adevărat”. Au fost două săptămâni magice. M-am descurcat bine, profii au fost mulțumiți de mine, am fost încurajată să-mi fac propriul atelier. M-am întors acasă plină de speranță, cu energie nouă. Chiar ne-am fi permis și să deschidem atelierul.
Dar realitatea de acasă nu s-a pupat cu socoteala de la curs. Nu a durat mult până acea nouă energie s-a evaporat și îndoiala s-a instalat la loc. ”Cel mic începe grădinița și știm cum e, va răci des. Numai eu pot sta cu ei acasă dacă răcesc… ce rost are să închiriez spațiu și să îmi fac atelier dacă nu voi putea munci destul cât să plătesc măcar chiria?” N-am găsit curajul să fac acest pas, să mă pun în situația de a alege între a fi indisponibilă pentru familia mea și a pierde bani adunați cu greu.
Am intrat într-o fază confuză în care nimic din ce făceam, în afară de îngrijirea casei și familiei, nu mai avea sens, așa că m-am focusat pe familie și pe vindecarea interioară, prin psihoterapie și explorări spirituale.
Vreau să împărtășesc cu voi câte ceva din ce am învățat în 10 ani de reușite și eșecuri. Cu ocazia asta mi le reamintesc și mie.
E important să-mi dau voie să greșesc!
Dacă nu am voie să greșesc, mă blochez.
Gândurile sunt importante, dar până la urmă acțiunea contează cel mai mult.
Acțiunea are puterea de a schimba gândurile. Acțiunea mă mișcă înainte.
Perfecționismul e adeseori un obstacol mai mult decât o unealtă folositoare.
”Perfect” e inamicul lui ”destul de bun”. Perfecționismul mă împiedică din a termina proiecte. Și uneori din a le începe.
O singură activitate creativă, pentru bani, și un singur hobby creativ, pentru suflet. Mie îmi place să fac multe lucruri creative: să desenez, să scriu, să pictez, bijuterii, decorațiuni și altele care nu-mi vin acum. Timp de 10 ani am încercat să le fac pe toate, în același timp. Eram sigură că dacă nu le neglijez, le voi combina în ceva minunat, în timp. Când mi-am stabilit acest scop nu am luat în considerare… viața, cu tot ce îmi mai doream de la ea în afară de activitatea profesională. Dacă în loc să îmi împart atenția și resursele în atâtea direcții, m-aș fi concentrat pe una singură, poate aveam destulă experiență și destulă încredere în mine încât să nu renunț.
Pentru a avea propria afacere am nevoie de disciplină.
Disciplina mea crește când iau aceeași decizie în fiecare zi, mai multe zile la rând, crește când știu care e scopul meu pe termen lung și pot să văd imaginea de ansamblu, când am claritate. Ca să am mintea clară e necesar să am grijă de mine, fizic, psihic și spiritual.
”Când îți e frică, fă-o cu frică.”
Când îmi e frică de eșec nu caut proiecte noi și provocări, nu aprofundez cunoștințe noi. Când îmi e frică de succes nu cresc în nivel, pentru că odată cu nivelul meu cresc și așteptările mele și ale celor din jur, pe care mi-e frică să-i dezamăgesc. Când îmi e frică de confruntare nu cer prețuri corecte și nu îmi accept limitele, nu zic ”nu” când e cazul.
Când reușesc să-mi gestionez fricile și să trec peste ele, dezvoltarea abilităților mele nu mai e anevoioasă, reușesc să comunic eficient, să atrag și să păstrez atenția celor care apreciază și respectă munca mea destul cât să plătească un preț corect pentru ea.
Eu nu sunt eșecurile și succesele mele.
Eu nu sunt obiectele făcute de mine. Identificarea cu acestea mă face foarte fragilă emoțional. Criticile mă dărâmă. Pe de altă parte, mă simt vinovată când savurez aprecierile, ca și cum această bucurie îmi ia din modestie și mă face arogantă.
Eu sunt o persoană complexă, în continuă schimbare. Dacă am greșit, pot să învăț ceva din asta. Dacă am reușit să termin ceva cu bine, am voie să fiu fericită.
Nu am nevoie de inspirație ca să lucrez.
Acțiunea mă ajută să intru în ritm, nu ”alinierea planetelor”. Nu e necesar ca totul să fie perfect și eu să am o anumită stare. E de ajuns să încep.
Pentru că mă identific cu rezultatul muncii mele, și orice reacție mă face să simt ceva negativ de pe urma lui, evit să obțin rezultate. Asta face ca etapele mele preferate să fie documentarea și începutul, pentru ca apoi entuziasmul meu să scadă și să trag de timp până în ultima clipă, când apare sentimentul de urgență. Nu cred că această stare mă ajută să lucrez mai bine, ci doar mă obligă să iau decizii mai repede, pentru că nu mai am timp să zăbovesc asupra lor, nu îmi mai permit să mă îndoiesc de mine, n-am de ales decât să îmi spun ”ce o fi, o fi”. Dacă lucrez fără să aștept după inspirație sau chef, practic, exersez luarea de decizii în condiții relaxate de muncă și îmi cresc încrederea în mine.
”Obstacolul devine calea.” Concept stoic, unul dintre preferatele mele. Un obstacol e o ocazie de a deveni mai bună, mai puternică, mai răbdătoare, mai conștientă. Obstacolele mă împing adeseori și să îmi clarific prioritățile.
Anul trecut am luat decizia de a renunța la făurirea de bijuterii. M-am reorientat spre pasiuni mai vechi, arta și designul grafic. Camera în care aveam atelierul e din nou dormitor. Am donat o parte din materiale, iar pe cele de care nu m-am putut despărți le-am dus în pivniță. Prin februarie am început să studiez și să exersez designul grafic, îndrumată de un coleg al soțului, care lucrează în domeniu. Apoi au venit pandemia, izolarea, confuzia, incertitudinea. Nu am reușit să continui singură. În august mi-am dat seama că nu o să fac nimic dacă aștept să treacă, să vină vremuri mai clare și mai normale. Picasem iar în capcana fricilor, voiam să cresc confortabil, fără să fac alegeri dificile.
I-am cerut soțului câteva ore pe zi după ziua lui de lucru, în care să fiu singură în casă, și în unele zile m-am trezit de la 5 să câștig încă 2-3. În timpul ăsta învăț singură să lucrez în Illustrator, desenez sau îmi notez idei. După atâția ani de făcut orice cu întreruperi, încă îmi e greu să mă focusez timp mai îndelungat, încă îmi e greu să nu mă las distrasă de câte ceva de prin casă sau de pe internet, însă fac progrese.
Încă nu mi-am găsit nișa. Sunt atrasă de design-ul de identitate vizuală și de ilustrație, pentru că am mai avut astfel de proiecte în trecut, dar vreau să încerc și alte tipuri de design grafic. Voi profita de lunile următoare (în care nu prea știm cum se va desfășura școala… și viața în general) ca să acumulez cunoștințe, să le aprofundez și să experimentez.
Mi-am făcut curaj, și cu ajutorul WAHM am găsit oportunități de a învăța lucrând, ajutând astfel la rândul meu mame din asociație. Sunt foarte recunoscătoare că fac parte din această comunitate și că în sfârșit pot fi din nou unul din elementele ei active.
I-am cerut soțului câteva ore pe zi după ziua lui de lucru, în care să fiu singură în casă, și în unele zile m-am trezit de la 5 să câștig încă 2-3. În timpul ăsta învăț singură să lucrez în Illustrator, desenez sau îmi notez idei. După atâția ani de făcut orice cu întreruperi, încă îmi e greu să mă focusez timp mai îndelungat, încă îmi e greu să nu mă las distrasă de câte ceva de prin casă sau de pe internet, însă fac progrese.
Încă nu mi-am găsit nișa. Sunt atrasă de design-ul de identitate vizuală și de ilustrație, pentru că am mai avut astfel de proiecte în trecut, dar vreau să încerc și alte tipuri de design grafic. Voi profita de lunile următoare (în care nu prea știm cum se va desfășura școala… și viața în general) ca să acumulez cunoștințe, să le aprofundez și să experimentez.
Mi-am făcut curaj, și cu ajutorul WAHM am găsit oportunități de a învăța lucrând, ajutând astfel la rândul meu mame din asociație. Sunt foarte recunoscătoare că fac parte din această comunitate și că în sfârșit pot fi din nou unul din elementele ei active.
În 2012 ziceam într-un interviu:
”Sunt multe feluri în care îmi place să mă exprim și dupa multe bătălii cu mine însămi am hotărât să nu renunț la nimic. Ori le fac pe toate, ori le fac pe toate. This is my way of the ninja!
În afară de creație, sunt gospodină. Un lucru pe care acum câțiva ani nu îmi imaginam că o să-l spun despre mine.
…
În zece ani te vezi făcând…
…de toate, la fel ca acum, dar mult mai bine.”
Un ultim lucru pe care vreau să îl spun e că e OK să ne răzgândim. E OK să ne schimbăm visele și planurile. E OK să renunțăm la ceva chiar dacă am investit ani și resurse, dacă acel ceva nu mai e potrivit pentru noi.
Îmi doresc pentru mine ca în 10 ani să pot răspunde la întrebarea ”cine ești și cu ce te ocupi?” cu claritate și bucurie.
Până atunci, să avem spor, noroc și grijă de noi, să putem pune în practică toată teoria!
Recomanzi articolul acesta?
