Blog

1.⁠ ⁠Bine te-am găsit, Vera! Mulțumim pentru faptul că ai acceptat să ne împărtășești povestea ta. Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine.

Bine v-am găsit! Mulțumesc tare mult pentru oportunitate. Este o bucurie să împărtășesc din povestea și experiențele mele. Întotdeauna mi s-a părut provocator să mă pun în cuvinte. 

Dincolo de rolurile pe care le am în viața mea personală și profesională, fiecare astfel de rol aducând la suprafață aspecte diferite din mine, mi-ar plăcea să spun că sunt om călător prin viață. Am căutat de când mă știu profunzime și sens și mă aflu acum în cea mai echilibrată și împlinitoare perioadă din viața mea. Asta nu înseamnă că nu există provocări, ci înseamnă doar că este cea mai frumoasă perioadă de până acum, o perioadă în care mă simt întreagă. Îmi mai place să spun despre mine că iubesc oamenii și viața. A existat în viața mea un an care m-a scuturat din rădăcini și mi-a schimbat efectiv viața. În perioada 2017-2018 a fost o succesiune de evenimente care m-au întors puternic cu fața către mine: am fost diagnosticată cu hipertiroidie autoimună (din fericire din 2020 sunt în remisie, fără tratament), am început psihoterapia individuală (la recomandarea unui medic endocrinolog căruia îi voi rămâne veșnic recunoscătoare), am rămas la scurt timp însărcinată, m-am înscris la Facultatea de Psihologie renunțând la cariera de Inginer Constructor. Putem împărți viața mea în 2 părți, înainte de 2018 și după 2018. Acum zâmbesc amintindu-mi acea perioadă, însă acel an a fost încărcat de toate fricile posibile.

2.⁠ ⁠Ești psihoterapeut integrativ specializat în psihoterapia integrativă a traumei și psiholog clinician. Ne poți explica un pic mai pe ințelesul nostru ce înseamnă acești termeni?

Da. Și dacă apar întrebări suplimentarea din partea cititoarelor, cu mare drag răspund la ele. Țineți-vă bine, acesta o să fie un răspuns lung. 

Psihoterapia integrativă este o formă de psihoterapie din câteva sute, poate chiar mii câte există la nivel mondial. În pălăria aceasta a integrativelor intră mai multe școli din lume, fiecare cu amprenta sa specifică. Termenul integrativ are mai multe valențe și îl putem traduce prin a îngloba sau a mixa. Ne putem imagina că facem o prăjitură cu mai multe ingrediente. În primul rând vreau să subliniez că este o formă de terapie profund relațională, în cadrul căreia relația terapeutică și relațiile din viața clientului sunt în centrul atenției. 

Integrarea se referă pe de-o parte la viziunea pe care terapeutul o are asupra clientului, viziune care înglobează toate dimensiunile ființei umane: cognitivul, emoționalul, somaticul, comportamentul și spiritualul acolo unde este cazul. Este o viziune holistică, iar holismul ne învață că întregul este mai mare decât suma părților sale. Dacă revenim la prăjitură, rezultatul final, combinarea ingredientelor, este mai mare, mai savuroasă, aroma este diferită decât a ingredientelor luate separat. Integrarea se mai referă și la mixarea tehnicilor. În formarea de bază învățăm tehnici și abordări din mai multe direcții psihoterapeutice, printre care: gestalt, analiză-tranzacțională, cognitiv-comportamentală, psihanaliză, psihosomatică, hipnoză, iar terapeutul are libertatea de a lucra cu tehnicile potrivite pentru obiectivele fiecărui client. Acesta este și motivul pentru care procesele terapeutice nu seamănă între ele, fiecare proces are ritmul său. Fiecare client este unic și fiecare proces terapeutic este unic. Aceasta este frumusețea abordării integrative. Integrarea se mai referă și la obligația terapeutului de a mixa viața personală cu viața profesională. Asta presupune ca terapeutul să se preocupe de dezvoltarea sa continuă prin terapie personală, de grup, tabere de dezvoltare personală astfel încât să devină cât mai conștient de sine, evitând proiecția sau atribuirea propriului material inconștient clientului. Și ar mai fi o direcție, cea în care integrăm practica cu cercetarea, adică este necesar să ne uităm la procesele terapeutice pe care le avem în cabinet cu ochi de cercetător, să învățăm din ceea ce observăm și să ținem cont în practică de aceste observații. 

Specializarea în lucrul cu trauma mi-a oferit o serie de tehnici specifice, respectând principiile de bază ale psihoterapiei integrative, în lucrul cu trauma. Această abordare este orientată mai puternic către lucrul somatic, prin corp. Este un fel de ‘’special flavour’’ pe care eu îl adaug rețetei convenționale de prăjitură. Tot un special flavour este și formarea de 3 ani pe care o fac acum în constelații sistemice de familie. Mai am un an și voi adăuga și această specializare în tolba mea de instrumente. Despre Psihologia clinică am ales să vorbesc la final, deși ea constituie baza profesională, pentru că este direcția pe care o practic cel mai rar. Clinica implică partea de evaluare psihologică, emitere rapoarte psihologice și/sau avize, testare psihologică, însă eu clinică fac doar în anumite cazuri pentru clienții cu care încep procese psihoterapeutice. Nu îmi mai place partea asta pentru că pune anumite etichete clienților, iar mie nu îmi place să îi așez în cutiuțe. Cutiuțele acestea pot chiar îngreuna procesul psihoterapeutic. Uneori, în cazurile patologice, este însă necesară. Trebuie să vă spun o povestioară amuzantă. La începuturile carierei, când am primit atestatul de liberă practică în psihologie clinică a trebuit să-mi cumpăr instrumente de testare licențiate. M-am simțit ca un copil în fața borcanului cu dulciuri, am investit o sumă considerabilă ca să ajung la concluzia că nu sunt atât de utile pentru ceea ce îmi doresc eu să fac, anume psihoterapie. Dar îmi e drag să le privesc și să îmi aduc aminte de entuziasmul pe care l-am simțit atunci.

3.⁠ ⁠Ce anume te-a determinat să urmezi acest parcurs profesional? A fost vreun moment cheie în viața ta sau ai știut dintotdeauna că asta vei face?

Au fost 2 momente. Când eram clasa a XI-a, eram convinsă că o să fac psihologie. Le-am spus părinților și reacția lor a fost una sceptică. Am crescut cu ideea că sunt bună la matematică și că nu îmi place să citesc, iar ei mă vedeau în zona aceasta a cifrelor. Reticența față de citit o aveam pentru că toată copilăria am fost obligată să citesc, am descoperit pe la 20 de ani că, de fapt, îmi place foarte tare să citesc. Mama, cu bune intenții, mi-a cumpărat în clasa a XI-a un curs online de psihologie care s-a dovedit a fi total neinteresant pentru mine și atunci, în minte mea, a apărut gândul ăsta că s-ar putea să aibă dreptate ai mei, am început să mă îndoiesc de mine și am stat în starea aceasta până după bacalaureat. Nu știam încotro o să mă duc la facultate. Mama își dorea să merg pe economie/contabilitate, ea fiind contabilă. Întâmplarea a făcut ca sora unei colege de liceu să fie deja înscrisă la Construcțiii și să îmi povestească despre această specializare: Inginerie Economică în Construcții. A fost o plasă de siguranță pentru mine deoarece implica zona de economie și am zis atunci ‘’Ok, dacă nu o să-mi placă desenul tehnic și ingineria, pot lucra în zona economică a construcțiilor’’. Și asta a fost. În ziua în care am depus dosarul de înscriere, mi-am spus că eu într-o zi o să fac totuși și Psihologia. Am rămas cu această tânjire. Momentul a venit în anul despre care am povestit anterior. După 4 ani de Construcții și vreo 5 ani de șantier, ani în care am muncit extrem de mult și în care avusesem o creștere profesională spectaculoasă, muncă a cărei rezultate le-am putut simți în corp, într-o formă suficient de puternică cât să mă trezească și să mă determine să-mi pun întrebări. 

4.⁠ ⁠Câți ani de studiu crezi că sunt necesari unui psiholog pentru a deveni specialist în domeniul său?

Depinde la ce te referi prin specialist. Există o treaptă profesională în cariera unui psiholog sau psihoterapeut care se numește Specialist. În acest caz, putem discuta despre un număr clar de ani. Vreo 11, minim. Însă dacă te referi la ideea de a deveni cât mai bun în domeniul acesta, cred că asta este treabă de-o viață. 

Din punctul meu de vedere, autosuficiența este foarte periculoasă în acest domeniu. Tocmai acest lucru m-a fascinat la psihologie. Dacă în construcții munceam până uitam de mine, în psihoterapie este necesar să fac fix pe dos. Să mă întorc mereu cu fața către mine, să lucrez constant cu mine, să mă dezvolt, să am deschiderea constantă de a-mi accepta greșelile, de a nu le ascunde, de a face din ele surse de evoluție. 

5.⁠ ⁠Ți s-a întâmplat ca în cadrul ședințelor cu un client să fi pusă în dificultate, să nu cunoști răspunsul sau abordarea corectă a problemei expuse de acesta? Cum ai rezolvat aceasta situație, unde ai găsit răspunsurile?

Da. Momentele de blocaj se rezolvă în supervizare și intervizare ori în terapia individuală a psihoterapeutului. Supervizarea este o etapă obligatorie la început de carieră, dar ea este de păstrat pentru totdeauna, în opinia mea. Poate nu la fel de intens ca la început, însă ori de câte ori apare un blocaj în procesul terapeutic, supervizarea este cheia. Supervizarea presupune o colaborare cu un psihoterapeut cu mai multă experiență, care să privească procesul din exterior și să observe ce se întâmplă acolo. Este ca și cum terapeutul își ia de mână clientul și merg împreună la terapeut. 

În alte cazuri, intervizarea este suficientă. Intervizarea presupune un grup de psihoterapeuți, de cele mai multe ori colegi de formare sau cu viziuni similare care se întâlnesc și discută despre cazurile pe care le întâlnesc, despre care, cum și ce a mai citit, ce a mai descoperit. Este un fel de brainstorming asupra unei situații. În intervizare găsim și acel sprijin imediat de care uneori este posibil să avem nevoie. Eu fac parte dintr-un grup de 6 persoane față de care am recunoștință infinită. Este un grup de suport pur și simplu magic. 

Iar al treilea instrument este psihoterapia personală, pentru acele momente când ceva din terapia clientului mă atinge. Poate se deschide un proces din trecutul meu, sau dacă există situații în viața mea cu potențial de a influența terapia, un moment greu.

Îmi aduc aminte o experiență, cu un vis pe care o clientă îl avusese și care m-a pus în dificultate. Am interpretat împreună cât am putut, însă simțeam că nu este complet, că ceva lipsește. I-am spus asta atunci clientei și am mers în supervizare cu visul respectiv, iar în sesiunea următoare lucrurile pe care le-am descoperit au făcut sens pentru ea. Astfel de situații eu le abordez cu autenticitate, întotdeauna spun clienților: am nevoie să citesc despre asta sau am nevoie să mai cer o părere. Sunt confortabilă cu ideea de a nu știi un anumit lucru și cred că sinceritatea asta este utilă și pentru procesul terapeutic. Oglindește limitele acestea umane, normalizează și pentru client faptul că este ok să nu știi un anumit lucru. Nu este ca și cum aș fi vreo autoritate atotștiutoare. Îmi doresc să ieșim din filmul acesta.

6.⁠ ⁠Reușești să nu te atașezi emoțional de pacienți, de problemele lor?

Ce întrebare frumoasă. Atașamentul este diferit de iubire. Spun adesea despre mine că iubesc oamenii și viața, așa că îmi iubesc clienții, îmi sunt dragi și au un loc aparte în inima mea. Nu mă atașez însă de ei. În cadrul relației terapeutice, au libertatea de a lua deciziile pe care ei le simt, au libertatea de a fi așa cum simt ei. În atașament, venim cu nevoi. Rolul terapiei terapeutului este tocmai acela de a identifica dacă într-o anumită relație terapeutică aduc nevoi inconștiente sau anumite pattern-uri. Prin terapia mea personală, dar și prin supervizare lucrez constant pentru a evita acest lucru. Nu mă atașez nici de problemele clienților, însă mă gândesc uneori la procesele clienților mei. Pentru mine, a nu te gândi la clienți în afara sesiunilor este imposibil. Toate relațiile, inclusiv cea terapeutică, sunt relații co-create, adică participă la relație ambele persoane. Și clienții au un impact asupra terapeutului lor. Învăț de la clienții mei și din relație cu ei. Într-o terapie relațională, terapeutul se lasă atins de experiența clientului. Nu ar trebui să-l absoarbă cu totul pentru că atunci intrăm într-o dimensiune inconștientă periculoasă pentru client. Însă terapeuții integrativi se lasă atinși, iar pentru mine acest lucru este onorant. O parte din mine trece prin experiența clientului, iar resursele adunate în timp mă ajută să nu rămân acolo. Pentru mine, momentul acela din terapie în care oglindesc o emoție, nu este cognitiv. Dacă clientul împărtășește o experiență și eu spun ”îmi imaginez că se simte foarte trist” spun acel lucru pentru că eu simt în felul acesta experiența, însă las loc clientului să spună ”da, se simte trist” sau ”nu, mă simt de fapt furioasă”. În a doua variantă, este important ca terapeutul să meargă pe emoționalitatea clientului, altfel, dacă aș insista cu tristețea, i-aș atribui clientului ceva ce nu îi aparține lui, îmi aparține mie. 

7.⁠ ⁠Rolul tău de mamă și experiența pe care o ai pe acest plan te ajută în meseria ta?

Da. În primul rând aceste două instanțe ale mele s-au născut în aceeași perioadă. În octombrie am început facultatea, iar în decembrie am născut. Mama din mine a crescut în același timp cu terapeutul din mine. Sunt legate între ele și mă ajută în două direcții. Simt că rolul de mamă mă ajută atunci când lucrez cu mame, pentru că experiența mă ajută să empatizez într-o formă simțită a emoțiilor și provocărilor prin care o mamă poate trece. Nu mi-au ieșit o mulțime de lucruri și așa cum spuneam mai sus că pentru a fi bun în domeniul acesta este o muncă continuă, pe viață, la fel și mama din mine crește gradual, în același timp cu copilul meu. Am interpretat și aplicat atât de greșit unele informații la începutul vieții de mămică și am senzația că asta e provocarea parentingului modern. Tindem către o idealizare a acestui rol, punem o presiune uriașă pe noi, ne luptăm zilnic cu vinovăția și toate lucrurile astea se reflectă în copii. 

Mă mai ajută părintele hrănitor intern, împreună cu părțile accesate și echilibrate ale copilului meu interior atunci când lucrez cu părțile mai mici ale clienților. 

8.⁠ ⁠Ce rol joacă psihologul în viața unui om?

Aș evita o generalizare la întrebarea aceasta. Uneori, intențiile inconștiente ale clientului pot să fie surprinzătoare, iar rolul jucat de un anumit psiholog pe care îl aleg într-o anumită etapă poate fi diferit. Funcționăm ca oglinzi, proiectăm aspecte ce țin de noi pe ceilalți sau transferăm persoane din trecutul noștru pe cei din jur, iar întâlnirea nu este întâmplătoare. Pot să îți spun clar ce a însemnat psihoterapeutul în viața mea. Pentru mine, și ne dorim asta și în general de la terapie, a funcționat ca un fel de reparenting. Am învățat în cadrul relației terapeutice un model nou de interacțiune umană, un model de interacțiune autentică, conținătoare. Am găsit acel spațiu în care pot să fiu, fără măști, fără să simt vreo nevoie inconștientă de a împlini vreo așteptare. Este acel spațiu în care am putut să respir. În primul proces terapeutic, care a durat în jur de 4 ani, s-a așezat pentru mine partea de atașament. Apropo de transfer, am transferat-o de multe ori pe mama pe terapeuta mea de atunci. 

Treptat, se mai întâmplă un lucru fantastic. Pe lângă vocile din mintea mea, unele din ele foarte critice, am început să introiectez, adică să asimilez în interiorul meu această nouă voce a terapeutei. Felul în care ea îmi vorbea, cu blândețe, a început să devină felul în care eu îmi vorbesc. Ne putem imagina un bebeluș ca fiind o parte din mine pe care ea a crescut-o. Acum mă aflu în al doilea proces terapeutic, iar rolul psihoterapeutei cu care lucrez acum este și un rol de mentorat. Am văzut în ea niște lucruri despre care știam că există și în mine iar acum, ceea ce fac este să învăț de la ea și împreună cu ea să le las să iasă la suprafață. Momentul acela în care am făcut schimbarea, îl putem asocia cu adolescența. Asemeni copiilor care în perioada adolescenței se caută pe ei înșiși, la fel și eu, după ce am crescut suficient de mult într-o relație terapeutică extrem de hrănitoare și aleasă inconștient pentru părțile mai mici din mine, am ales apoi un model conștient, un model care mă inspiră atât personal cât și profesional.

9.⁠ ⁠Îmi doresc să dăm mai departe, o bucăţică de inspirație către mamele din comunitatea noastră, ce sfaturi ai pentru ele?

Nu am un sfat anume, pot să lansez însă o invitație către mamele din comunitate. O invitație către a se privi pe ele însele cu mai multă blândețe și îngăduință. Le-aș mai invita să își acorde un moment în care să observe toată munca pe care o depun în relația cu copiii, cu partenerul de cuplu sau cu familia, în relația pe care o au poate cu profesia și cu hobby-urile lor. Luați-vă un moment în care să vă observați parcursul, cu suișuri și coborâșuri, cu reușite sau cu lecții învățate și pentru o clipă, onorați toată această călătorie. Celebrați-vă unicitatea, fricile, provocările, curajul, frumusețea, deschiderea, îndârjirea, pasiunile. Onorați pentru o clipă viața din voi și oferiți-vă 30 de secunde în care să vă amintiți lucrul acesta cu fiecare inspirație și expirație, cu fiecare bătaie de inimă. 

10.⁠ ⁠Cum te-a ajutat comunitatea WAHM şi cum te poate sprijini în continuare?

În comunitate am intrat la invitația Elenei, în urma distribuirii unui video pe care l-am înregistrat în urmă cu câteva luni. Îmi amintesc că eram în vacanță și m-am simțit entuziasmată și copleșită de multitudinea de subiecte și direcții găsite în grup. Mi-am propus să organizez un workshop live pentru comunitate, iar acest lucru îmi va permite să cunosc personal o parte din mamele comunității. Mă gândesc și la o variantă online, pentru a extinde un pic adresabilitatea în afara Bucureștiului. Pe mine cu siguranță oportunitățile acestea mă vor susține în drumul meu către oameni. Profit de această întrebare să vă spun și că, în formare și dezvoltarea mea personală, lucrul în grup are un loc aparte în inima mea. De aceea, iubesc grupurile, comunitățile. Spiritul acela de sat, de trib, lipsește destul de mult în zilele noastre. Motiv pentru care mă înclin în fața tot ceea ce faceți în cadrul Asociației WAHM. Felicitări vouă și mamelor ce contribuie la existența WAHM! Vă îmbrățișez pe toate!