Blog

Interviu realizat de Cristina Guraliuc de la Mama Citeste

“Sunt Cristina, mama care scrie câte-n lună și-n stele. Inventez povești de când eram copil, de asta am vrut mereu să fiu “reportajist” când mă fac mare. Și cum în fiecare jurnalist pasionat se ascunde un scriitor gata să iasă din găoace, iată-mă și pe mine scriind povești pentru copii, muza mea fiind Ilinca dragă, pruncul meu de mai bine de 1 an.”

O zi de vară în Bali, un pahar mare cu lapte, o lingură generoasă de miere – iată trei lucruri care vorbesc despre Angela Mandragiu mai mult decât ar putea-o face propoziții întregi. Omul pozitiv și încrezător din spatele proiectului Ulciorul cu miere a urmat un drum în viață la care nici nu a visat. Când nu „îmblânzește” albine, Angi decupează cu migală norișori și veverițe din fetru și desenează cu pricepere, căci mai are două proiecte „fermecate” de care se ocupă: „Fetru fermecat” și „Creioane fermecate”. Când mai are timp să respire? Nici ea nu știe prea bine, dar singurul lucru de care este sută la sută sigură, este că a ajuns acolo unde trebuie. Și când te gândești că a fost polițistă… uau! Da, și eu am rămas la fel de surprinsă.

Angela, eu când mă gândesc la tine, îmi vine în minte un ulcior pliiin cu miere dulce și lipicioasă, în care să mă scufund. Dar totuși, ai mai multe proiecte la care lucrezi, în afară de „Ulciorul cu miere”. Povestește-mi despre ele.

Bună! Într-adevăr, am mai multe pasiuni cărora încerc să mă dedic cât de bine pot. În afară de Ulciorul cu miere mai am alte două proiecte; Fetru fermecat și Creioane fermecate.

“Fetru fermecat” a luat naștere în urmă cu aproape doi ani dintr-o joacă, iar acum parcă mă mir și eu de cât de frumos a crescut. Iubesc să decupez, să potrivesc și să cos micuțele petice colorate de fetru și sunt fericită să fiu prima care vede rezultatul. Îmi saltă inima de bucurie la fiecare apreciere, la fiecare feedback pozitiv și la fiecare recomandare la adresa mea.
“Creioane fermecate” a început cu mai mult timp în urmă, prin 2014, dar l-am abandonat din motive de “prea puțin timp liber”. Ce glumă bună mi se pare acum! :))) Pe vremea aceea îl aveam doar pe Silviu și tot mi se părea că nu am timp de nimic. Între timp au venit pe lume și Alice și Ailyn și cumva reușesc să le împac pe toate. Am reluat proiectul la începutul anului trecut, desenând portrete după fotografii pe comandă. Acum plănuiesc să fac o serie de tablouri în care să surprind diverse ipostaze din viețile noastre, iar desenele vor fi însoțite de un mic text. Momentan exersez și încerc să îmi îmbunătățesc scrisul caligrafic.

Când mai ai și momente de respiro?

Pff… nici nu știu! Iau pauze doar atunci când chiar simt nevoia, când obosela mă împiedică să fac lucrurile bine. Atunci ies cu copiii în parc, le fac ceva bun sau mă uit la un film cu soțul meu. Deși pauzele sunt mereu bine-venite și mă ajută să mai alung oboseala, încerc totuși să le evit căci mi-e greu să reintru în ritm după o zi sau două de repaus. În rest, faptul că alăptez îmi oferă  pauze mici și dese, adevărate momente de relaxare.

Preferi să meditezi sau să dai muzica tare și să dansezi?

Meditez cu muzica în surdină.

Cu ce îți hrănești creativitatea?

Încerc mereu să creez ceva nou, să am o gamă cât mai variată de produse. Înainte să adorm în mintea mea dansează tot felul de idei și planuri. Aproape de fiecare dată când creez ceva nou, fac o poză și o fac publică. Pot spune că așa îmi hrănesc creativitatea, căci altfel cred că ar pieri încet, fără aprecierea și încurajările celor din jur. Cred că asta se aplică tuturor făuritorilor de frumos.
Spune sincer, te mai înfrupți din mierea ta din când în când? (îmi plouă în gură, pe cuvânt).

Daaa! Îmi place mult să mestec faguri cu miere direct din stup, atunci când albinele clădesc faguri pe unde nu ar trebui (pe capacul stupului, de exemplu). Acești faguri se rup și de cele mai multe ori au deja miere în ei. Sunt delicioși, jur! Uneori la micul dejun îmi place să pun puțină miere pe o felie de pâine cu unt (nostalgii din școala de poliție :))). Din copilărie am amintirea prețiosului borcan cu miere cristalizată pe care părinții mei îl luau periodic de la un vecin și din care aveam fiecare porția de o linguriță pe zi. Nimic nu era mai bun. Încerc să ofer și eu asta copiilor mei și sper ca atunci când vor fi mari să își amintească și ei cu același drag.

Wow, ai făcut Școala de Poliție? Mi te și imaginez cu un pistol, așa, femeia rea, hehe.
 Haha, ești haioasă! Nu e chiar așa. Sau poate că așa pare privind din afara sistemului. În realitate nu am avut niciodată duritatea aceea pe care o au polițiștii în filme. Eram chiar de treabă.
 
Cum a început de fapt povestea „ulciorului cu miere”? Adică, e cu totul diferit de lucrul cu fetru…

Am fost atrasă dintotdeauna de tot ce e bun si frumos, de natură, de plante și de toate viețuitoarele. După ce am devenit polițist am realizat foarte repede că nu mi se potrivește meseria, așa că în vara următoare m-am înscris la Facultatea de Zootehnie, la cursuri de zi, ca să devin inginer zootehnist și să lucrez într-o fermă. A fost foarte greu să merg ziua la cursuri și noaptea la serviciu, dar când ești tânăr organismul își poate depăși limitele într-un mod surprinzător. Poate părea amuzant, dar perioada sesiunilor de examene era preferata mea, căci atunci nu trebuia să merg la facultate zilnic. În anul doi de facultate am studiat apicultura și m-am îndrăgostit de lumea fascinantă a albinelor. Norocul a fost ca soțul meu să fie 100% pe aceeași lungime de undă cu mine, fost polițist și inginer agronom la rândul lui. Împreună ne-am făcut curaj să achiziționăm primele familii de albine, fiind hotărăți să facem din asta nu doar un job, ci un stil de viață. Pot să mă laud că formăm o echipă bună în tot ce facem.

Deci ați fost predestinați într-un fel care nu poate fi explicat, așa-i?
 
Dacă aș fi superstițioasă aș zice că a fost mâna destinului. Încă ne mirăm și noi când uneori avem aceleași idei sau ne gândim să spunem fix același lucru. Pur și simplu am avut norocul să ne găsim în mulțimea asta de oameni, ca în mitul Androginului care spune că ființa perfectă a fost taiată în două iar în cazurile fericite cele două jumatăți se găsesc și se completează. Suntem unul din cazurile fericite.
 
Dacă ai fi un personaj din film, cine ai fi?
 
Hmm… Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu cred că mă regăsesc într-un personaj anume.
 
Imaginează-ți că poți pune degetul pe hartă și să ajungi în locul respectiv cât ai clipi. Unde ar fi?
 
În Bali, pe o plajă cu nisip alb și apă limpede.
 
Cafea dimineața sau ceai îndulcit cu miere?

Un pahar maaare cu lapte rece.
 
Hehe, îmi place și varianta ta. Spune-mi, cum vezi tu prietenia?

Cred că prietenia există acolo unde găsești un umăr pe care să plângi, acolo unde există sinceritate, sprijin reciproc și alinare, o vorbă bună și un sfat din suflet.
 
Mai ai prieteni din copilărie?

Fiind plecată din satul natal imediat după absolvirea clasei a 8-a, a fost greu să păstrez legătura cu prietenele din copilărie. Ne-am mai trimis scrisori o perioadă în primii ani de liceu, dar apoi faptul că ne vedeam doar de 3 ori pe an a făcut ca legăturile să se rupă încet-încet.

Ți-a plăcut perioada liceului?

Da, enorm de mult. Cred că a fost o etapă extrem de importantă din viața mea. Am fost elevă a liceului militar din Câmpulung Moldovenesc și sunt convinsă că regimul pe care l-am avut acolo m-a ajutat cumva să devin omul care sunt azi. Plantoanele, sectoarele, diminețile cu înviorare, după-amiezile cu studiu obligatoriu, orele de instructaj… toate sună dur, dar îmi amintesc de ele cu drag și nostalgie, căci în spatele lor a fost mai mult de atât. Au fost prietenii adevărate, momente minunate petrecute cu colegii mei, în care am descoperit împreună că se pot fierbe cartofi si într-o cană, cu fierbătorul electric, și că o bere are gust mai bun atunci când nu ai voie să o bei.

Astea da amintiri din liceu! Ai știut încă de atunci ce vrei să devii când „te faci mare”?

Ah nu, nici vorbă! Visam să mă fac marinar pe vremea aceea.

Găsește un cuvânt care să descrie viața ta din prezent.

Cinci. Băiețelul meu face mereu “inventarul” – numără câți suntem acasă în diferite momente ale zilei, iar atunci când suntem toți spune foarte fericit: ”Mami, suntem cinci!”. Sunt fericită că le putem oferi asta, o copilărie cu noi alături de ei.