Blog

Interviu realizat de Alexandra Pintea Varnava
Pe Adela am cunoscut-o în timpul studenţiei de la Cluj. O faţă veselă, un zâmbet frumos şi cald, o personalitate plină de energie pozitivă. Am pierdut contactul, au trecut anii dar ne-am reîntâlnit, reţelele de socializare au şi scop bun până la urmă. Am redescoperit o Adela în ipostaza de mămică, mutată peste mări şi ţări şi nu doar atât: ci şi o talentată povestitoare. Îi citesc blogul (http://adelametaxa.wordpress.com) cu mare drag şi vă invit şi pe voi să o faceţi.

Mi-aş fi dorit tare mult ca taifasul din titlu să se fi desfăşurat faţă-n faţă, la o cafea, cu marea-n faţă. Poate cândva, cine ştie…

Adela, pentru cei care nu te cunosc, spune-ne două vorbe despre tine. De unde eşti, ce ai făcut, ce faci, cum e viaţa de mămică?

Sunt sibianca mutata cu familia în Brașov, apoi școlită prin Cluj și nordul Franței. De profesie economist, specializat în finanțe și comerț internațional. Din Franța m-am întors în București cu o oferta de job interesant, pasionant chiar, aș spune. Atât de pasionant și plin de avantaje încât mi-a fost greu, tare greu, să renunț. A trebuit să nasc doi copii și să mă ‘târască’ soțul în deșertul Arabiei ca să mă despart de el.

Viata de mămică? E ca și cum Mihnea și Michaela m-au luat de mână și m-au adus în călătoria asta să îmi arate locuri din sufletul și din mintea mea despre care nici nu bănuiam. Sunt alta decât cea de dinainte, mai eu, mai plină.

Practic spus, viața de mămică e frumoasă, transformatoare, dar și a naibii de grea câteodată. Cred că niciodată nu am fost supusă (în viața de elevă, studentă, apoi în viața profesională) atât de mult la exerciții de renunțare de sine, la dileme, chiar la remușcări uneori. Nu e ușor să nu iți mai aparții, să nu iți mai gestionezi timpul după bunul plac. Și nu e ușor nici să ai responsabilitatea asta imensă, cea de a păstra integritatea fizica și sufleteasca a copiilor. Mai ales când ai convingerea, ca mine, că ei se nasc ființe perfecte și noi trebuie, ca părinți, să îi ajutăm să rămână așa.

Dar totuși, e frumos, nu m-aș întoarce la viața fără copii. E imposibil, odată ce ai găsit sensul, să vrei să revii la ce a fost înainte.

Când a apărut Mihnea în viaţa voastră, încă lucrai. Cum ai reuşit să jonglezi, să te împarţi între cele două: job şi copil?

Aveam un job care îmi dădea o oarecare flexibilitate. Asa ca se potrivește bine cuvântul ‘jonglat’ aici. Am ținut să alăptez, așa că, deși întoarsă la birou la 4 luni după naștere, am reușit să fiu mult cu Mihnea pentru că mergeam acasă la prânz. Apoi mă mai întâlneam de alte doua ori pe zi cu el, o dată la birou, unde îl aducea mama să iși ia masa, apoi în parcul dintre casa și serviciu. Alăptam uneori și acolo, pe bancă sau balansoar, cu cămașa office și pantofii cu toc. A fost o organizare la minut, destul de obositoare.

Legătura puternică cu copilul a rămas, deși lucram. Ajunsa acasă eram doar a lui, noaptea dormeam împreună, îl alăptam și îl purtam cât puteam de mult.

Devenisem destul de eficienta în toate. Pe de alta parte, însă, am realizat în curând că nu mă pot dedica complet niciunui rol: la birou mă gândeam la copil, iar acasă mă gândeam la dosarele neterminate…

Care a fost momentul în care ai spus, STOP și ai decis să iei o pauză de la munca, și să rămâi acasă să-i crești pe cei doi (între timp a apărut și Mica)?

Păi să vezi că nici măcar nu a fost așa simplu. Mica nu a apărut după ce am renunțat la muncă. Ea a venit în timp ce eu lucram și îl aveam pe Mihnea acasă, când el avea un an și șapte luni. Si, ca sa vezi cat de încăpățânată eram pe drumul acela profesional, m-am reîntors la munca atunci când Mica avea 5 luni.

Acel STOP l-am pus după încă 3 luni de muncă, cu Mica bebeluș acasă și cu Mihnea (de doi ani) la grădiniță, dus într-un moment în care era, clar, nepregătit. Oricum, devenise foarte greu acel ‘jonglat’ de care vorbeam mai sus. Alăptează bebelușul, du-l pe cel mare la grădi, fugi la birou, primește bebelușul la birou pentru masa, fugi după cel mare la grădi, adu-l acasă și culcă-l, alăptează copilul mic, întoarce-te la birou. Apoi acasă, seara, împarte-te cum poți intre doi copii care te vor doar a lor. Probabil dădeam impresia unei supermămici, dar în fond eram epuizată și plină de remușcări.

Îți dai seama că renunțarea la muncă a fost o eliberare. Și măcar dacă aș putea să îmi iau creditul pentru decizia asta! Dar nu pot. Soțului i s-a făcut o oferta de muncă în Sultanatul Oman și eu am respirat ușurată. Am fost prima care a zis ‘Da, să mergem. Voi sta cu copiii, renunț eu la tot. În sfârșit am un motiv să ies din sistem și să ma dedic copiilor!’. Plecam din tară. De parcă însăși venirea pe lume a copiilor nu ar fi fost motiv de ajuns… Însă, cum spuneam mai sus, am avut motive sa aleg cum am ales, nu vreau sa fiu prea critica cu mine (totuși!).

Eu am decis să rămân acasă, să-l cresc pe Ionuţ (care acum are patru ani) și în paralel să fac una alta care să-mi tina cumva mintea în activitate. Nu am regretat nici măcar pentru o secunda decizia luată. Tu cum te simți vis a vis de alegerea făcută?

Nu aș da pe nimic pe lume anul care a trecut, în care am făcut doar munca de mamă acasă cu copiii. Am norocul să fiu susținută în decizia asta de soțul meu, Vlad, și să ne descurcăm cu o singură sursă de venit.

Fiindcă am lucrat având copii mici acasă, cunosc bine ambele variante. Știu ce am pierdut pe plan profesional, dar știu și ce aș fi pierdut pe plan personal dacă aș fi continuat să muncesc. Balanța înclină categoric spre anul cu copiii. Deși, îmi e foarte clar, era de multe ori mai ușor la birou decât îmi e acum, acasă cu ei.

I-am redescoperit pe copiii mei, m-am conectat cu adevărat cu ei. Nu vreau sa spun că înainte, când lucram, nu eram mamă 100%. Eram. Dar îmi era mult mai greu să mă conectez la ei la sfârșitul zilei, iar lor le lipseam, cred, enorm. Erau mici să o spună, dar mi-o arătau în multe feluri.

Iar cum am lucrat (prea) mult când ei erau bebeluși, am trăit și trăiesc încă perioada asta ca pe o compensare, sau mai bine zis, o vindecare.

Work at Home Moms e un „trend” care ia amploare nu doar la noi. Tot mai multe mame renunţă la job-uri cu program fix şi îşi descoperă noi talente, se implică în diverse proiecte care le permit să lucreze de acasă şi să-şi dedice tot mai mult timp copiilor, familiei. Cum vezi tu, Adela, mama a doi copii care stă acasă de ceva vreme, curentul ăsta? Ţi se potriveşte?

Asta e Dilema. Să lucrez de acasă sau nu? Și să fac ce? Și, mai ales, mi s-ar potrivi sau nu? Un lucru e cert, îmi voi relua munca, într-un fel sau altul.

Oricum cred că, după ce stai o vreme acasă cu copiii, nu te mai prea poți întoarce la viata profesionala asa cum ai lăsat-o. Asta dacă, bineînțeles, ai luxul să alegi. O dată ce vezi cât de bine le e copiilor cu tine, e greu să le iei asta.

E drept, probabil, că ce spun eu e adevărat pentru copii mici ca ai mei, care au azi 3 ani jumate, respectiv 2 ani. În plus, cum locuim în Qatar, chiar și când vor merge la grădiniță vor avea program scurt, ar trebui să găsesc o bonă. Și ea ar veni din o cu totul altă cultură. Adaptarea ar fi mai grea, ar dura mai mult sa clădim o relație de încredere.

Pe de alta parte, cred că e foarte greu sa muncești de acasă (ceva în plus decât munca cotidiană cu copiii, treburile casnice…). Copiii nu merg încă la grădiniță. Nici nu îmi imaginez cum e ca, la sfârșitul unei zile în care ai alergat, ai sărit, te-ai dat peste cap și maimuțărit, ai gătit, ai strâns jucăriile, ai mângâiat și discutat, să te apuci sa trimiți mailuri. Sau să faci altceva decât să te întinzi și să te uiți în tavan. Chapeau bas pentru femeile care reușesc să facă asta. Le trebuie probabil multă rigoare în munca lor, disciplină internă și, mai ales, energie.

E drept că nici nu mi-am descoperit vreun talent care ar putea fi folosit în afara unei structuri organizate, în afara unei firme. Dar sap. Poate îmi vine vreo idee.

Mi-ar lipsi, însă, partea socială a muncii, echipa, bucuria de a lucra cot la cot cu cineva. De aceea cred că, pentru mine, soluția ideala ar fi un job cu program flexibil, pe care pot să aleg să îl fac parțial de acasă.

La final, spune-ne şi nouă cum arată o zi a voastră? A ta cu cei doi micuţi?

Ora trezirii este o surpriza în fiecare dimineață. Poate fi 7 sau 9, pot să se trezească împreună sau separat. Eu, cu ei, nu mai repede. Până ne dezmeticim, ne jucăm, ne spălăm pe dinți, ne jucăm, ne spălăm pe față, ne jucăm, schimbăm pijamalele, trece o oră. Apoi mâncăm ceva și hotărâm ce să facem. Dacă e frumos afară, și încă e foarte frumos (a se înțelege, nu atât de cald încât să nu mai putem ieși), mergem la plimbare. Luăm bicicleta, căruciorul, formele de nisip și mergem în parc. Pe drumul înapoi, de obicei, Mihnea vrea la cafenea. Acolo își ia porția aproape zilnica de…desene animate. Am ales sa nu avem televizor și el se uita la desene animate pe youtube, la cafeneaua unde e internet bun.

Mica nu e atrasa de desene prea tare, dar, în stilul caracteristic, își face de lucru o jumătate de ora împachetând staniolul de la o bomboană pe băț sau mutând zahărul din plic în farfurioară și invers. Iar eu am o adevărată pauză de cafea. Minunat!

Apoi urcăm în casă și pregătesc rapid masa de prânz, dacă nu am ceva făcut de cu o seară înainte. Mâncăm și Mica se culcă. Uneori și Mihnea. Alteori toți trei. După-masă ne jucam prin casa: facem curse cu mașini (covoarele alea cu piste de curse pe care mi-am tocit genunchii și mi-am făcut bătături pe laba piciorului!). Apoi ne alergam și sărim. Facem tobogan cu salteaua patului. Gătim o gustare. Citim. Și pe aia cu pompierii, și pe aia cu Mowgli, și pe aia cu vulpița, și cu omida. Mica zice: ‘Oooo coo dată, mami!’. Iar cu vulpița….. Poate ieșim iar din casă. Mergem la bazinul din curtea blocului și ne bălăcim. Îmi place mult să îl privesc pe Mihnea cum înoată, mai nou a învățat să se și scufunde după obiecte pe fundul bazinului. Dacă nu e chef de bazin, mergem la plaja, sau în sala de joacă, unde se strâng mulți copii din vecini.

Apoi vine Vlad și urmează altă tură de sărituri, karate, curse de mașini… De obicei până cădem lați cu toții!
Știi și tu, o zi normală. Asezonată cu zâmbete, chiuieli, plânsete uneori, ciupituri și căzături. De multe ori cineva trebuie să cedeze în favoarea majorității (unul vrea la bazin, altul nu, unul vrea în parc, altul nu, și asa mai departe. Eu îmi folosesc votul încercând să păstrez un echilibru). Dar e frumos, sunt zile minunate. De când trăim asa simt că timpul trece mai încet. Zilele nu mai sunt trase la indigo. Văd ceva diferit în fiecare zi. Am în permanență conștiința treaza, știu că ce trăiesc acum este neprețuit, că zilele acestea nu se vor mai întoarce. Este, altfel spus, prima dată din viața mea când trăiesc prezentul.