Pe Raluca Jacono am “descoperit-o” odată cu cartea “Your competent child” a lui Jesper Juul. Eram într-o perioadă de căutare a unui mod de “parenting” care să ni se potrivească, nu reuşeam să relaţionez cu nimic din ce aveam în jur. După ce am citit cartea, am avut o revelaţie şi de acolo până la … Raluca a fost doar un pas.
Pentru că nu toţi ştiu cine eşti şi ce faci, aş vrea ca pentru început să ne spui câteva vorbe despre tine şi munca ta.
În primul rând sunt un om ca toţi oamenii. Apoi femeie, parteneră, mamă, terapeut, consilier familial şi trainer Familylab. Activez în reţeaua Familylab Austria şi Familylab International şi sunt pe cale de a dezvolta alături de colega mea din Timişoara, Anca Tiurean şi reţeaua Familylab România. (www.family-lab.com)
Munca mea se desfăşoară în mare parte la cabinetul propriu şi include acompanierea individuală a familiilor şi cuplurilor precum şi workshopuri pe teme specifice pentru părinţi. Parţial îmi desfăşor munca şi prin colaborări externe cu instituţii cum ar fi Academia de Pedagogie din Viena, Centrul de moaşe liber profesioniste din Viena etc.
Am putea spune ca şi tu eşti parte a comunităţii “Work at Home Moms”? După tine, care sunt avantajele/ dezavantajele unei mame care decide să lucreze de acasă?
Da, şi eu m-am definit încă de la început a fi o WAHM. Şi asta pentru faptul că am norocul să am spaţiul cabinetului meu în aceeaşi casă în care trăim.
Găsesc această constelaţie deosebit de avantajoasă – pe de o parte am foarte aproape fizic spaţiul sacru mie în care îmi pot desfăşura activitatea sub premisele mele adulte, fără să pierd mult timp pe drumuri. Ceea ce mă duce cu gândul la următorul avantaj, şi anume, că economisesc timp valoros pentru a fi împreună cu cei dragi. Încă un avantaj e faptul că de timpuriu, copiii noştri (şi soţul meu este un tată care lucrează practic de acasă) învaţă astfel în mod concret şi experienţial despre cum este să fi adult, să munceşti etc. Îmi aduc aminte, copil fiind, “serviciul” părinţilor mei era mereu ceva abstract, la care arareori aveam acces – atât în conţinut cât şi fizic.
Dezavantajul este că uneori sunt tentată să muncesc mai mult decât îmi face mie bine, tocmai pentru că am spaţiul la îndemână atât de uşor. Un alt dezavantaj revine din natura muncii mele – uneori clienţii cred că sunt “disponibilă” şi la îndemână tocmai pentru că sunt acasă. Ceea ce apelează din nou la capacitatea mea de a mă delimita între viaţa mea privată şi muncă.
Putem vorbi despre “efecte” asupra copilului faptul că mama stă şi lucrează de acasă?
Probabil că nu. Pentru că asta ar înseamna să putem studia în paralel exact acelaşi copil cu aceeaşi mamă la aceeaşi vârstă în contextul muncii acasă şi în contextul muncii în deplasare. Ceea ce e imposibil. Cred că pentru un copil faptul că trăieşte într-o anume familie îl influenţează într-un fel sau altul. În unele familii copiii sunt influenţati de faptul că parinţii lucrează acasă la fel cum în alte familii copiii sunt influenţaţi de faptul ca au cheia de gât în timp ce părinţii lor culeg capşuni în Spania sau lucrează în schimburi la fabrică sau aleg să stea peste program sau sunt casnici, şomeri etc.
Nu cred că e relevant pentru dezvoltarea copiilor sub ce formă lucrează părinţii ci mai degrabă calitatea atmosferei pe care o creează părinţii în dinamica familiei în care cresc copiii respectivi! Cred că e un basm faptul că copiii cu mame care muncesc acasă ar avea avantaje faţă de copiii a căror mame muncesc în afara casei sau nu muncesc deloc. Am întâlnit familii cu probleme de relaţionare în toate aceste contexte. Sunt oamenii cei care determină calitatea relaţiilor şi implicit sănătatea psiho-socială a copiilor şi nu tipul lor de activitate.
De multe ori, în timp ce lucrez la câte un proiect, baieţelul meu (care acum are 4 ani) îşi face de lucru prin jur. Sunt zile în care îmi este foarte greu să ma concentrez la ce am de făcut, îmi cere atenţia, mă cere la joacă. Cred că toate mamele care lucrează de acasă s-au confruntat cu o situaţie din asta măcar o dată. Şi te intreb: cum să-mi stabilesc limitele fără să le încalc pe ale lui? Cum să-i explic, pe inţelesul lui – am de lucru, vreau să mă laşi în pace o ora?
Din experienţa mea cu fetele noastre (4 si 8 ani) un aspect important al acestui proces de definire al limitelor îl constituie, pe lângă alte aspecte, şi vârsta copiilor. Când fiica noastră mai mare avea 2-3 ani nu înţelegea de ce anume plec la etajul inferior la care nu avea acces. Pentru ea era ca şi cum aş fi plecat în altă lume şi niciun argument, oricât de autentic sau de potrivit vârstei, n-ar fi convins-o să renunţe la nevoia ei de contact imediat cu mine. Pentru momentele acelea am fost mereu bucuroasă să mă pot delimita nu numai mental dar şi fizic. Am coexistat pur şi simplu fiecare cu nevoia ei “eu vreau să muncesc iar tu vrei să ne jucam şi aşa stau lucrurile”.
Apoi, cu timpul a început să vină singură la cabinet să bată la uşa şi să se alăture şedinţei de terapie sau a unui workshop. Uneori începea să se joace cu copiii din familia respectivă, de cele mai multe ori asculta captivată de ceea ce se întampla în camera. Atunci când adulţii sunt preocupaţi intens şi cu interes de ceea ce fac, copiii se simt în siguranţă.
Am păstrat varianta că ea să poată veni jos ca pe o posibilitate de a rămâne flexibilă şi în dialog – un imperativ pentru orice intervenţie terapeutică. Şedinţele de terapie familială nu sunt nimic mai mult decât viaţa însăşi! E stilul meu de a munci.
O dată, de pildă, tatăl din familia care îmi era clientă s-a simţit deranjat de faptul că fiica mea întrerupe firul dialogului nostru (pe banii săi sic!). L-am rugat să vorbească despre faptul că se simţea evident deranjat. A vorbit despre tristeţea şi de furia pe care o simte că l-a întrerupt un copil (fiica mea). Printre lacrimi mi-a povestit că acelaşi sentiment de tristeţe şi furie îl are de când s-a născut primul lor fiu – de a fi deconectat total de soţia sa prin faptul că “l-a întrerupt” un copil. A fost un moment vindecător pentru toată familia sa, că a putut da glas acestor emoţii. Dacă n-ar fi fost intervenţia fiicei mele să-i fi chemat în memoria actuală aceste sentimente nici eu şi nici clientul meu nu le-am fi văzut atât de clar în momentul respectiv. Intervenţia fiicei mele, cele 5 minute plătite de client în care am stat de vorbă cu fiica mea i-au economisit de fapt 2-3 şedinţe de terapie de care ar fi fost poate nevoie să îl ajut să intre în contact cu pierderea întâietăţii în faţa soţiei sale.
I-am mulţumit fiicei mele că ne-a ajutat. După aceea a plecat.
Văd adesea în şedinţele cu familiile cât de terapeutice sunt intervenţiile copiilor – doar că adesea rămân neobservate de către adulţi.
Ai sfătui mamele să îşi implice copiii în activităţile/jobul de acasă? Crezi că ar grăbi artificial copilul spre activităţi nespecifice vârstei lui sau din contră? Întreb pentru că sunt mame în comunitate care delimitează foarte clar orele de lucru de orele petrecute cu cel mic, dar şi mame care au nevoie de sfaturi privind munca în “echipă”.
Îmi e greu să răspund la general, pentru că depinde mult de natura muncii şi de nevoia mamelor de a face echipa sau de a păstra delimitarea mentală clară. Eu personal fac un amestec din ambele: mă delimitez în spaţiu şi mental şi sunt totodată pregătită uneori să fac echipă cu copiii mei, aşa cum am povestit mai sus.
Atunci când lucrez cu un cuplu la anumite teme cum ar fi abuzul de alcool, sexualitate, probleme financiare etc – copiii (mei)nu sunt bineveniţi şi am grijă să nu fie de faţă. În rest, cred că faptul că pot fi prezenţi în activitatea mea şi a soţului meu îi pregateşte pentru viaţă, pentru a deveni adulţi în toată complexitatea sa. În afara familiei, trendul societăţii merge mai degrabă în direcţia pregătirii copiilor pentru o arie limitată şi anume a celei academice, pentru grădiniţă, şcoală, universitate etc. La şcoală nu învaţă cum este să îţi gestionezi viaţa deşi învaţă multe despre viaţă.
Cred că numărul de ore petrecute cu copilul nu e relevant ci mai degrabă calitatea timpului petrecut împreună. Faptul ca sunt WAHM nu mă face defel disponibilă “around the clock”.
Eşti căsătorită, ai doi copii, faci ce-ţi place, îţi organizezi timpul în funcţie de nevoi, fără presiune. Ai vreo reţetă a succesului în viaţa de familie pe care ai vrea să o împărtaşeşti cu noi?
Covorul nostru. Acum câţiva ani am cumpărat un splendid covor de lână, gros şi pufos pe care ne întâlnim de cele mai multe ori să discutăm, să ne purtăm conflictele, să ne jucăm, să mâncăm, să medităm, să ne iubim. E punctul fix al spaţiului în care trăim. În germană există o sintagma şi anume, “a reveni pe covor” – ceea ce e echivalentul cu a te calma, a reveni cu picioarele pe pământ. Ei, covorul nostru este cel mai bun catalizator al vieţii noastre de familie şi un punct fix de contact cald!
Un mesaj pentru comunitatea WAHM România?
Găsesc iniţiativa voastră a fi extraordinară şi sunt bucuroasă de faptul că există şi că mă simt parte din ea! O văd ca pe o bucată de puzzle înspre o dezvoltare constructivă implicită a relaţiilor de familie în general. Şi anume prin faptul că, încurajând iniţiativa femeilor de a deveni antreprenoare şi a-şi lua în mâini propria autonomie – financiară, emoţională – aceasta duce în mod sistemic la o reacţie în lanţ care, în cele mai bune cazuri are efecte constructive pentru întreaga familie. Ceea ce – îmi e clar – nu înseamnă că e mai uşor pentru întreaga dinamică familială decât era în vremurile în care femeile erau reduse la rolul de mamă şi gospodină. Dar, nimic din ceea ce e important în viaţă nu e uşor!
Pe Raluca o puteți găsi și aici:
https://www.facebook.com/pages/Copilul-tau-este-competent-ateliere-pentru
-parinti-educatori-si-pedagogi/319454584738887
http://desprejesperjuul.blogspot.ro
Recomanzi articolul acesta?Interviu realizat de Alexandra Pintea Varnava