Blog

Interviu realizat de Cristina Guraliuc de la Mama Citeste

“Sunt Cristina, mama care scrie câte-n lună și-n stele. Inventez povești de când eram copil, de asta am vrut mereu să fiu “reportajist” când mă fac mare. Și cum în fiecare jurnalist pasionat se ascunde un scriitor gata să iasă din găoace, iată-mă și pe mine scriind povești pentru copii, muza mea fiind Ilinca dragă, pruncul meu de mai bine de 1 an.”

Andrea este tare gingașă și are un zâmbet așa frumos! Îmi imaginez că Ileana Cosânzeana ar fi fost un nume mai nimerit pentru ea, dar cum nu este dintr-o poveste, ea și-o trăiește pe a ei! Și este una fantastică. Mamă de Tudor frumos și fotograf de bebeluși și copii, Andrea a adunat într-un coșuleț de nuiele o mulțime de vise și le-a îndeplinit. A și muncit pentru ele, firește, căci investește foarte multe ore de muncă în diferite workshop-uri care să îi perfecționeze mâna de fotograf. Dacă veți citi cu atenție interviul, la final vă dezvălui și un secret despre Andrea. Unul care spune despre ea cât este de puternică și iubitoare.

Andrea, faci niște fotografii grozav de frumoase! Îți amintești de prima fotografie ever pe care ai făcut-o? Sunt suuuper curioasă să îmi spui de ea.
Oh wow, mi-ai dat șah mat de la prima întrebare. Nici nu cred că mă duce memoria atât de departe în timp încât să îmi amintesc prima mea fotografie. Ai mei mi-au pus aparatul foto în mână de mică. Nu erau ei mari pasionați de fotografie, dar știau să prețuiască amintirile. Îmi aduc clar aminte că undeva pe la cinci ani mi-au dat prima dată aparatul sa fac fotografii în concediu. Au ieșit mișcate, iar în unele cazuri le-am tăiat capetele de tot în fotografii, dar sunt și acum în albumele familiei.

Haha, da, am și eu câteva „opere” din astea. Mai exact, cum a început totul?
Dansul meu cu fotografia a început acum vreo șapte ani, după nunta noastră. Soțul meu era pasionat de fotografie și încerca să mă convingă sa luăm și noi un aparat mai „de Doamne ajută”, dar eu nu i-am văzut sensul până când nu am primit fotografiile de la nuntă și am rămas impresionată de frumusețea lor. Așa a intrat în casa noastră primul aparat DSLR. După ce l-am luat în mână am realizat că de fapt nu aparatul contează, ci cunoștințele și experiența celui din spatele obiectivului, iar noi nu aveam nici una nici alta. Au urmat ani buni în care am stat cu burta pe carte, am fost la diverse workshopuri, am urmărit tutoriale online și evident am exersat neîncetat.

Faci acum exact ce ți-ai dorit când erai copil sau pe atunci visai să faci cu totul altceva?
Hah, NU!!! Când eram mica visam să fiu veterinar. Nu a durat prea mult, bunica mi-a explicat că asta înseamnă să umbli prin grajduri și să ai grijă de vaci și oi, nu doar de căței drăgălași și pisicuțe pufoase. În adolescență mi-am dorit să lucrez în turism, visam să văd lumea. Am urmat o facultate în domeniu și am lucrat timp de opt ani într-o agenție de turism, ocupându-mă în paralel și de fotografie.
Totuși un vis care m-a „urmărit” tot timpul a fost să devin mamă. Sunt extrem de fericită că am reușit să transform acest vis în realitate.

Am citit o descriere tare hazlie a unei fotografii pe care ai făcut-o în studio. „Un pitic și o vulpiță făceau nani în lădiță” – m-am topit de cât de drăgălașă era fotografia și ce bine se potrivea descrierii. Spune-mi, cum găsești inspirația? Sau te găsește ea pe tine?
Așa cum ai spus și tu, inspirația mă găsește pe mine. Caut mereu să fac ceva unic pentru fiecare copilaș care trece pragul studioului meu, ceva ce mi se pare că se potrivește cu temperamentul și caracterul fiecăruia în parte. În funcție de inspirația de moment, uneori îi asortez și cu anotimpul în care s-au născut sau cu alte tematici care m-ar ajuta să spun povestea lor.
La primele mele ședințe la studio mergeam cu o listă întreagă de decoruri pe care doream să le fac, gândite în cel mai mic detaliu de acasă. Am renunțat repede atunci când am realizat că totul depinde de cei mici, de starea lor de spirit și de cât sunt de cooperanți. În fața celor mici nu te impui tu ca fotograf, ci îți „spun” ei ce poți și ce nu poți face, așa că cel mai bine e ca la ședința foto totul să curgă natural. Inspirația vine atunci când ascult de cei mici.

Și soțul tău e fotograf, așa-i? Cum se înțeleg doi oameni cu același ochi format? Îmi imaginez că ai o mulțime de fotografii super frumoase cu tine, ce te invidieeeez!
Da, și el e fotograf. El este cel care a adus această pasiune în familia noastră. Fiecare dintre noi e cel mai mare critic al celuilalt, dar și cel mai mare susținător. Suntem de părere că critica e constructivă, motiv pentru care discutăm mereu deschis atunci când ni se pare că ar fi loc de mai bine. Uneori ne mai și încingem încercând să ne apărăm arta, dar în final toate discuțiile ne ajută sa devenim mai buni în ceea ce facem.
Am o mulțime de fotografii cu mine din vremea în care învățam împreună ce înseamnă cu adevărat fotografia. Atunci nu aveam alte modele așa că lucram cu ce se putea. Acum când sunt în fața obiectivului am mereu o față plictisită pentru că știu ca eu sunt doar „cobaiul” pe care se testează lumina . Am totuși niște fotografii foarte dragi mie din timpul sarcinii, sunt amintiri pline de iubire pe care le voi păstra cu sfințenie pentru tot restul vieții.
În rest suntem ca și pantofarul care umbla cu  pantofii rupți, nu prea avem fotografii cu noi, trebuie să repar asta.

Am văzut multe fotografii adorabile cu Tudor, băiețelul tău de 1 an și un pic. Când îi iei prima cameră foto?
Tudor a primit de ziua lui primul aparat foto. E de jucărie, evident, dar oricum e încă la faza la care îl bagă în gură și dă cu el de pământ, probabil peste câteva luni va învăța să îl folosească. Cu siguranță atunci când mânuțele lui vor fi destul de puternice îi vom pune în brațe și un aparat adevărat, momentan aparatele pe care le folosim cântăresc aproximativ jumătate din greutatea lui (cu obiectiv, bliț etc), cred că mai avem câțiva ani de așteptat.

Ce faci când ai câteva clipe libere?
Încerc ca tot timpul liber să mi-l petrec cu familia, în special cu Tudor. Deși lucrez în mare parte de acasă (partea de editare) regret uneori că nu îmi petrec mai mult timp cu el și devin chiar geloasă când merge la plimbare cu bunicile pentru ca eu să pot lucra în liniște, așa că atunci când am câteva clipe libere i le dedic lui.

E curios, pentru mulți oameni fotografia este un hobby, pentru tine este un mod de viață. Ce hobby-uri ai, totuși?
Îmi place să citesc, deși nu îmi prea mai găsesc timp pentru asta și mă relaxez cu lucruri handmade, croșetez, tricotez, pictez, lucruri pentru sufletul meu de artist.

Îmi place să aflu de la alte mame antreprenor cum reușesc ele să găsească un echilibru între viața de familie și cea de business. Așadar, care este „secretul” pentru tine?
Dacă afli „secretul” acesta de la alte mame te rog să mi-l spui și mie. Planul inițial a fost să ne ocupam de fotografie pentru a avea mai mult timp pentru familie, dar constat că nu ne-am făcut prea bine calculele. Lucrăm mult, fotografia nu înseamnă doar apăsarea unui buton pe aparat, înseamnă muuuuulte ore investite în educație profesională (mereu, nu doar la început), înseamnă timpul petrecut la ședințele foto sau la evenimente și multe ore petrecute în fața calculatorului pentru editare. Sunt zile în care mă simt copleșită, dar echilibrul mi-l găsesc în zâmbetul lui Tudor. El e cel care mă obligă să iau pauze, cel care mă ridică de la calculator cel puțin o dată la jumătate de oră, cel pentru care știu că munca mai poate aștepta cât fur eu un pupic sau o îmbrățișare.

Haide să facem un joc care mie îmi place mult. Eu îți spun un cuvânt și tu îmi răspunzi cu orice îți trece prin minte când îl citești, ok? Fără să te gândești foarte mult la el.
Începem:
– Rouă: liniște

– Plăcinte: bunica

– Jucării: dezordine

– Pufuleți: studenție

– Ciocolată: Călin (soțul meu e dependent de ciocolată, haha.)

Nota autorului:

Trag puțin aer în piept și îmi frâng mâinile, căci eu știu ceva despre Andrea care m-a impresionat până la lacrimi. Ea este o femeie foarte puternică și nu am vrut să discutăm în interviu despre ceva ce o întristează. În poza de familie, printre singurele pe care le au ei toți împreună, este inclus si ursulețul fetiței lor plecată la Ceruri, Francesca. „Vorbesc cu mândrie si multă iubire despre fiica noastră, dar nu aș vrea sa întristez pe nimeni cu această parte a poveștii noastre. Unul dintre motivele pentru care am început să fac fotografie de nou-născuți și copii mici este pentru a le putea oferi altor familii amintiri prețioase. Amintiri de care noi nu ne-am putut bucura alături de Francesca. Găsesc câte o părticică din ea în fiecare bebeluș pe care îl fotografiez și asta îmi face sufletul să zâmbească!”.