Blog

#povesteamea #wahmdiaspora #mamaimigrant
Cristina Guraliuc

Bună, bună! Sunt Cristina și astăzi vă scriu povestea mea, un pic despre vise devenite realitate, un pic despre regăsirea de sine și alt pic despre provocările vieții de imigrant. Pregătiți-vă pentru o poveste un pic mai lungă decât de obicei, puneți-vă centurile și, eventual, pregătiți-vă pentru impact. Măștile de oxigen vor cădea cu siguranță la timpul potrivit 😅

Sunt scriitor. De fiecare dată când scriu sau spun asta, îmi validez statutul în proprii ochi, căci am avut multe, foarte multe îndoieli.
Să vă spun de la început. Am fost dintotdeauna o visătoare, mama se întreba cum Dumnezeu reușesc să iau note așa bune, că nu mă vedea niciodată făcând teme. Sincer, mă întrebam și eu pe atunci. (Am aflat ulterior că de fapt aveam un mod de învățare auditiv. Stăteam în clasă și prindeam tot, TOT ce predau profesorii, așa încât nu era nevoie să mai repet).
Așa că am purtat „stigma” asta, de visător. De om care e creativ, dar va fi muritor de foame. De om care nu va ajunge departe. De om care nu va avea un serviciu „acătării”, cum spun moldovenii mei. Și am purtat povestea asta pe umerii mei și mi-am însușit-o și am făcut-o parte din mine, ca și cum ar fi fost un soi de problemă.
Timpul a trecut, am început să îmi doresc să devin jurnalist. Țin minte că foloseam tubul de fixativ al mamei pe post de microfon și transmiteam în direct din dormitorul meu. Aici a fost prima lecție pe care am învățat-o: nu e suficient să visezi, trebuie să faci ceva pentru asta!

Așa că am plecat la facultate, am absolvit Jurnalismul, am făcut un master în comunicare media, am călătorit cu burse peste tot, am învățat cât am putut și, da, ați ghicit, am devenit jurnalist. N-am să uit niciodată trei oameni din tinerețea mea, trei „guru” ai lumii jurnalistice. Profesorul care a înființat școala de jurnalism din Iași, care mi-a spus, „Cristina, ai în tine un talent care dospește. Și nu mă interesează că ești așa amețită, atâta timp cât scrii, scrii, scrii.” Profesoara noastră de producție TV, Carla Tompea, care le-a spus colegilor mei că „fata asta, Babii (numele meu de fată), va ajunge mare”.
Și Andreea Marin (sigur o știți), care mi-a spus, după un interviu mai lung cu 30 de minute decât îmi aprobase inițial, că fusese cea mai „frumoasă și sinceră întâlnire cu un jurnalist pe care am avut-o vreodată” și că așa un interviu nu mai avusese niciodată. Eu știu că nu a mințit, pentru că am pregătit un plan de interviu cu totul altfel decât orice citisem vreodată cu ea. Că așa-mi plăcea mie, să ies din tipare.
Acum, sigur că am mai primit complimente în viața mea, dar cuvintele astea începuseră să sape o prăpastie între ceea ce credeam că știu despre mine (că voi fi un eșec, că-s prea visătoare, blabla) și ceea ce vedeau în mine alții, oameni capabili, oameni reușiți.

De ce vă scriu astea? Pentru că așa a început traseul meu spre antreprenoriat.

Cum vă spuneam mai sus, am devenit jurnalist. Dar, Doamne, realitatea era așaaaa departe de ce îmi imaginam eu! Eram tot timpul „la apel”, mergeam pe teren în locuri de neimaginat și vedeam scene care îmi cauzau coșmaruri. Mă trezeam noaptea urlând și îmi pipăiam capul, să verific dacă îl mai am. Învățasem că oamenii nu vor să citească povești – reportaje. Eu la asta eram bună, la scris. Nu la relatat de pe teren, la scris știri, la explicat administrație publică. Oamenii voiau să citească despre accidente, morți, violență domestică – găseau desfătare în negativ, iar poveștile mele nu se citeau.
Așa că, după 365 nopți nedormite și cu 10 kg în plus de la mâncat haotic, pe apucate, mi-am dat demisia.

Mai mult dintr-o conclucrare a universului, decât din pură întâmplare, am aflat că port în pântece un grăunte de copil.
Asta la scuuurt timp după ce mi-am dat demisia, când îmi făceam deja planuri cu soțul meu de acum, să plecăm în Regatul Unit – țara unde, dacă mă întrebați și vă răspund sincer, ar fi trebuit să mă nasc de fapt (am s-o iau pe mama la întrebări pe tema asta). 😅
Totul era pregătit, bagajele făcute, dădusem un test de limbă internațional, ca să îmi caut job în Anglia. Și testul acela de sarcină picase ca o bombă în capul meu.

Așa deci, acum aveam să fiu mamă, eu, iresponsabila, visătoarea? Care nu fusese în stare nici măcar să aibă un job ca-lumea, că fugisem de el ca naiba de tămâie? Da, ați ghicit, gândurile limitative își făcuseră iar culcuș. Și aveau să stea aici mult și bine, până după naștere. Câteva luni după naștere, să fiu mai precisă.

Pentru că într-o noapte, când o legănam pe Ilinca, avea cam 3 luni jumătate, totul s-a schimbat.
Pare clișeu, știu, dar e clișeul meu. Adevărul meu. Nu o puteam liniști nicicum, așa că, după mai bine de două ore (să fi fost mai multe?) de încerări disperate, am început să-i spun o poveste. Despre o fetiță care primește în dar de ziua ei o bărcuță. Dar bărcuța nu vrea să plutească nicicum, așa că fetița caută tot felul de soluții creative, însă nici că își abandonează noua prietenă.
Povestea se numește „Mili și Bărcuța” și a fost momentul meu de revelație. Căci, a doua zi, pe când am rescris povestea în mintea mea, mi-am dat seama că Mili era de fapt Ilinca mea. Că era tot ce voiam eu să fie fetița mea când va crește. Că era povestea ei personalizată.
Așa a pornit proiectul „Căsuța Poveștilor” – unde scriu acum cărți unice pe lume, dar și cărți personalizate, povești terapeutice și tot ce-mi trece prin minte și simt că ar ajuta mamele să se conecteze cu puii lor într-un mod creativ. Da, da, așa e, în sfîrșit îmi folosesc atuurile, calitățile. În sfârșit dau un sens tuturor stărilor mele în care am simțit că nu mă potrivesc nicicum, nicăieri. Ca e ceva în neregulă cu mine. Că nu pot sta locului, că nu pot avea un șef care să îmi dicteze reguli.

Atâția ani în care mi-am spus o poveste folosind cuvintele altor oameni, o poveste care nu era a mea. Ei, dar și când mi-am rescris povestea, vai, dragilor, atunci am simțit că zbor!

Și ajungem la capitolul vieții de imigrant
Undeva pe la 13 luni ale Ilincăi, ne-am dat seama că nu putem avea viața pe care ne-o dorim în România. Rămăsesem cu dorința aceea arzătoare în piept de a ne muta, de a încerca măcar. Am profitat de o ocazie pe care am avut-o și am plecat fără clipim.
Dar dacă mi-ar fi spus cineva că vom ajunge la un moment dat cu bagajele în stradă, fără niciun ban, dați afară cu copilul în brațe chiar de către rudele noastre, ei bine, tot aș fi făcut-o 😂
La început am împărțit aceeași casă cu niște oameni cărora nu le plăceau copiii. N-am să vp plictisesc cu detalii, dar cred că puteți ghici de unde s-a iscat focul, câte scântei s-au stârnit din diferența colosală de opinii șamd. De aici, la a pleca într-o zi cu Ilinca în brațe, în ploaie, fără nimic, nici măcar geanta cu scutece de schimb, n-a mai fost decât un pas.
Dar ne-am descurcat, am improvizat, am fost creativi și am găsit o modalitate. Ne-a scos Dumnezeu oamenii potriviți în cale pentru că, nu-i așa?, există întotdeauna un echulibru în Univers. Și pentru fiecare om rău, întâlnești alți zece buni și omenoși (mă rog, ăsta nu e chiar „echilibru” în sensul matematic, hihi).
Acela a fost de departe cel mai greu moment de până atunci. O realizare dureroasă: aceea că suntem singuri, complet singuri.
Așa că am luat lucrurile pas cu pas. Am învățat tot mai multe despre englezi, despre modul lor de a fi, despre cultura lor, lucruri care le plac, lucruri pe care nu le acceptă. Într-un cuvânt, ne-am adaptat. Am învățat de la ei și ei au învățat de la noi. Ne-am scuturat de mândria stupidă românească cu care am fost crescuți, conform căreia în viață trebuie să te descurci singur și am cerut și am acceptat ajutor.

A fost singurul mod prin care am reușit să cresc îmbrăcată în hainele noi de mamă-imigrant. Mă rog, „imigrant” e un cuvînt care poate o conotație negativă, dar e în același timp și o realitate. Doar în momentul în care mi-am deschis ochii și am acceptat că sunt ceea ce sunt, mi-am acceptat accentul, am spus cu inima deschisă, fără nicio rușine, „vin dintr-un oraș mic și frumos din România!”, doar atunci am putut să las loc progresului.

Mi-am legalizat afacerea, am lucrat la mindsetul meu, care mă limita din multe puncte de vedere, am găsit o oportunitate să aplic, prin intermediul unei asociații caritabile pentru obținerea de fonduri, ca să îmi cresc afacerea. Mi-am deschis mintea și sufletul și am decis să nu mai fiu critică, mai ales cu mine.
Și, uau, câte uși mi s-au deschis de atunci!

Sunt aproape 4 ani de când am pornit „Căsuța Poveștilor”, de când am inventat prima poveste personalizată. De când am creat un concept în care nimeni nu credea și am învățat să cer bani pentru munca mea. Și fix când credeam că totul e posibil și prinsesem aripi, tata a murit.

În noiembrie trecut.

M-a lovit fix în moalele capului. În capul ăla pe care îl căutam nopțile când lucram ca reporter. În același cap care își amintea toate abuzurile din copilărie pe care le-am suferit din cauza lui tata, care a cerșit dragostea lui toată copilăria și care încă o aștepta.
A murit și n-a apucat niciodată să mă iubească. Încă lucrez la asta, eu cred că l-am iertat pentru tot, pentru că am fost bullied la școală din cauza lui, că era tot timpul beat, pentru că a lăsat-o pe mama să se spetească singură pentru tot, l-am iertat pentru că n-a fost niciodată lângă mine și n-a știut să îmi fie model masculin, că m-ar fi scutit de multă suferință din cauza alegerilor proasta pe care le-am făcut la capitoul „bărbați”.

Dar încă nu l-am iertat că a plecat fără să apuce să mă iubească. Cred că e o dragoste pe care o voi aștepta toată viața.

Însă pierderea lui a adus, în cele din urmă, o liniște interioară pe care n-o credeam posibilă. Cred că e modul lui de a-mi spune în sfârșit, „te iubesc!”, de a mă ține de mână. Cel puțin, așa vreau să cred.

Când l-am pierdut pe tata, m-am simțit cel mai singură, a fost momentul în care mi-am dat seama că sunt într-o țară străină. Daaar a fost și momentul în care am realizat că oamenii ți-i faci oriunde. Și am decis atunci că voi socializa mai des, că voi spune tuturor noua mea poveste – cea a unei copile visătoare care a învățat să își urmeze visele și să lucreze, în fiecare zi, ca să și le îndeplinească.

Și așa am făcut.

Ceea ce vreau să spun, de fapt, este că toate aveți în voi puteri de neimaginat. Și să fii antreprenor într-o țară străină? Pfoai, un fleac! Sunt altele mai grele! Dar asta? Transformarea asta? Avem nevoie de ea ca de aer! Așa că, oriunde ați fi, oricine ați fi fost, în orice țară ați trăi ACUM, nu trebuie neapărat să vă definească! Aveți puterea să vă rescrieți povestea. Chiar azi.

Uau, respir în sfârșit. E prima oară când scriu despre tata, despre începuturile mele în altă țară, Roxana Leotescu, Elena Gorun, vă mulțumesc din suflet! Iaca, mi-m spus povestea în fața a 23.000 mame. N-am fost nicicând mai liberă!