În urmă cu câțiva ani, câteva dintre mamele din comunitatea Work at Home Moms România am fost invitate la un interviu televizat despre activitatea noastră, ca mame-antreprenor. Eu am fost însoțită de fiica mea, care, la vremea respectivă, avea doar vreo 4 ani. Am fost încântată de proiect și a ieșit ceva deosebit. Am primit susținere, felicitări, a fost o experiență de care îmi aduc aminte cu mare drag.
Totuși, ceva nu mi-a dat pace după ce, plină de mândrie, i-am arătat materialul unui bun prieten muzician și fost profesor, freelancer de-o viață, tată și el, la rândul lui. Cu toate că se bucura pentru mine și îi plăcea cum vorbisem despre subiectul abordat, mi-a adus la înaintare mărețul “dar”: “DAR, după cum ai vorbit, ai făcut să pară că e ceva ușor, pe care îl poate face oricine”.
Am ascultat și reascultat materialul și, într-adevăr, idealismul meu incurabil își băgase coada grav în toată afacerea. Bine, mie mi-a și plăcut teribil ce am făcut, atât pentru mine, cât și pentru alții, în zona de antreprenoriat, așa că am trecut cu mai mare ușurință peste greutățile venite la pachet cu activitatea asta. Totuși, așa cum am constatat de-a lungul anilor, suntem oameni diferiți și vedem lucrurile din perspective diferite.
Există o vorbă printre colegii de breaslă cum că cel mai fain avantaj al antreprenoriatului e că poți să alegi tu cele 14 ore pe zi pe care le lucrezi. Cu toate că se poate și fără cruci atât de greu de cărat, adevărul că e nevoie de un mic “războinic al luminii” ca să duci în spate un “bebeluș” antreprenorial. Și, din păcate, sunt mai mulți cei care renunță decât cei care reușesc. Mult, mult mai mulți. Dacă vreți o cifră exactă, cam 95% dintre cei care deschid o afacere renunță în primii cinci ani. Cu alte cuvinte, dacă ai un business de peste 5 ani, deschide liniștit(ă) o șampanie, că o meriți. Dar ușor cu băutul, că mâine tot 14 ore de muncă te așteaptă, știi cum zic?
Apropo de asta, chiar dacă te-ai pus la punct cu niște detalii înainte să pornești pe calea antreprenoriatului, ai făcut niște cursuri, ai avut un consultant, un mentor, un coach, nu ești chiar habarnist, o să constați că bunica zicea bine că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sunt trei resurse mari (plus multe altele, mai mici, derivate din cele trei) cu care o să jonglezi atât în antreprenoriat, cât și în alte întreprinderi personale: timpul, banii și energia. Toate sunt conectate între ele și se influențează reciproc.
În branșa mamelor-antreprenor, rareori banii sunt o resursă pe care să o ai la început. Sigur, ajung la sapă de lemn și business-urile de miliarde, dar acolo vorbim de alte probleme și de altă “ligă”. Aici, motivele cel mai des întâlnite pentru demararea unui astfel de proiect sunt dorința de independență financiară și nevoia de un program flexibil, presărate cu un pic de idealism, nițică inconștiență și o tonă de speranță că mâine va fi mai bine, dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri.
Ar mai fi și alte motive, dar o să mă opresc puțin asupra celui din urmă: nădejdea în imaginea unui viitor luminos. Aici rezidă energia, resursa de care dispunem cele mai multe dintre noi atunci când începem. Bani nu prea avem, timpul e și el o problemă, pentru că adeseori avem copii mici sau poate un job preexistent, așa că ne bazăm pe energia care fierbe acolo, asezonată cu entuziasm și, pentru cele mai norocoase dintre noi, cu încurajări din partea celor dragi: “Hai, că o să-ți iasă, te pricepi, o să vezi, dă-i înainte!”. Pentru cele mai puțin norocoase, tocmai opusul e cel care ne împinge către decizia de a deschide un business, și anume descurajarea: “Ce să faci tu, antreprenoriat? Tu știi să faci așa ceva? Hai, fugi de aici, că o să mori de foame cu antreprenoriatul tău. Ia-ți un job și bagă-ți mințile în cap!”
Și, iată, așa cădem în capcana de a crede că energia e nelimitată și constantă. Lucrăm ziua, lucrăm noaptea, fără weekenduri, fără vacanțe, fără concedii medicale, mai tragem puțin de noi, încă puțin, în căutarea acelui ceva, care e atât de aproape, dar niciodată destul de aproape încât să ne permitem un popas. Zilele se transformă în săptămâni, săptămânile în luni, lunile în ani, iar la un moment dat dăm de câte o “oglindă” (cu sau fără ghilimele) în care ne privim și în care vedem că lucrurile nu stau așa cum planificaserăm inițial. Timpul nu e mai mult, banii nu sunt semnificativ mai mulți, iar energia începe să dispară și ea. Încurajările s-au împuținat, ajutorul e greu de găsit, iar ceea ce suna a ceva minunat la început se surpă ușor-ușor, odată cu resursele noastre care par din ce în ce mai îndepărtate. Socoteala de acasă și cea din târg nu mai coincid. Și, de fapt, au coincis vreodată? În ce ne-am băgat? Ce a fost în mintea noastră? Oare au greșit cei care ne-au încurajat? Ba chiar mai rău decât asta, oare au avut dreptate cei care ne-au descurajat?
Aici e momentul în care foarte multe renunță. Au încercat, nu a funcționat, ieși cât mai poți, cât mai ai o pâine în casă și o cămașă pe tine! Multe revin la viața de dinainte, realizează că e mai ușor să ai un salariu, stabilitate, că visul lor nu e atât de măreț, că aripile lor nu sunt suficient de puternice ca să își mențină zborul. Renunță și, probabil, se lecuiesc definitiv de a mai avea idealuri și a mai “vâna cai verzi pe pereți”, cum zicea tot bunica. Și asta a fost tot. Sunk costs, investiție pierdută, irecuperabilă. Pleci acasă cu ce ai, zici că se putea și mai rău.
Dar nu toată lumea renunță aici. Unele ținem mai tare cu dinții de visurile noastre, unele suntem mai înverșunate împotriva descurajărilor care ne-au bombardat de-a lungul anilor, unele chiar suntem norocoase să primim ajutor de la cineva apropiat, cineva încă ne susține și ne spune că merită să continuăm ce am început. Mergem mai departe, mai investim puțin, mai tragem de noi, hai, încă un metru, încă doi metri, ne târâm puțin dacă nu mai putem merge… și după un număr nedefinit de momente în care ba tragem, ba împingem, ba urlăm, ba șoptim, o parte dintre noi ajungem în mărețul burnout. El poate fi sau nu simultan cu falimentul sau cu datoriile pe care nu le mai putem duce, realist vorbind, în nicio direcție. Sunt, uneori, zeci de astfel de momente până renunțăm la antreprenoriat sau până când antreprenoriatul renunță la noi. Și cele mai multe sau cele mai dureroase se întâmplă în etapa de “toddleri” în domeniul acesta: înainte de 5 ani. 95 din 100 de noi antreprenori renunță.
Cei 5 rămași nu sunt nici ei în siguranță. Unii mai trag de ei un an-doi și apoi ies, la rândul lor, din rândurile proprietarilor de afaceri. Unii reușesc să aibă succes o vreme, înainte să renunțe sau să intre în burnout. Pentru că succesul nu e niciodată vreo garanție împotriva acestui sindrom. Mulți îl ignoră din cauza unei false corelări pe care o fac: acum au mai mulți bani, deci ar trebui să aibă mai mult timp, deci mai multă energie. A avea timp nu e egal cu a avea energie, o altă capcană a “libertății” oferite de această activitate.
O analiză făcută de Iancu Guda în urmă cu câțiva ani spunea că “jumătate din cele 100.000 de companii deschise în 2017 se vor închide sau vor da faliment în următorii 5 ani”.
Cum au evoluat lucrurile? Dacă cifrele din 2019 erau deosebit de îmbucurătoare, iar începutul anului 2020 (ianuarie) trâmbița cel mai mic număr de insolvențe din istorie înregistrate în anul precedent, știm cu toții ce s-a întâmplat la numai două luni după acest anunț. Pandemia a scos din joc un număr impresionant de antreprenori (pe unii, din păcate, definitiv), nu doar dintre cei ale căror afaceri aveau probleme preexistente, ci chiar și companii de succes.
Iată-ne în anul de grație 2022, cinci ani mai târziu. În iunie, Ziarul Financiar ne anunța:
“Pe ansamblul economiei, 40.760 de firme au pus lacătul pe ușă în primele patru luni din 2022, în creștere cu 3.721 față de anul precedent. Spre comparație, în 2020 erau cu 12.495 mai puține firme în dificultate.”
A avut Iancu Guda dreptate?
Dar oare există o întrebare mai bună decât aceasta sau totul e doar un pesimism și o posomorâre în lumea antreprenoriatului? Există viață după pandemie? Există viață după 5 ani de antreprenoriat? Există lumină la capătul tunelului?
Întâmplarea face ca eu să fi demarat proiectul Leanway Entertraining chiar la începutul anului 2017. Cu toate că eram freelancer de mulți ani, consider că începutul adevărat a fost aici. Aș putea chiar spune că am început cu stângul, pentru că, neinformată fiind cu privire la posibilitățile de finanțare existente la momentul respectiv, am ratat la mustață calificarea pentru Startup Nation. Se calificau doar firmele deschise de la 1 februarie 2017, iau eu deschisesem pe 27 ianuarie. Ironia sorții!
Nu voi enumera toate obstacolele (multe) și toate eșecurile, rateurile și semi-înscrierile, pentru că sunt irelevante. Le știți. Le-ați avut și voi. Le-ați văzut de zeci de ori în “grădina” voastră. Închei doar cu atât: cinci ani mai târziu, sunt încă aici. Leanway Entertraining e încă aici. Dacă va mai fi aici la anul sau peste doi ani sau peste încă cinci, nu am cum să știu. Momentan, deschid șampania care mi se cuvine și iau o gură. Doar o gură, pentru că mâine mă așteaptă orele de muncă. E drept că nu mai sunt 14, dar încă mai sunt câteva și trebuie să le onorez.
Îți doresc succes, dragă mamă-antreprenor! Îți doresc curaj, timp, energie și bani, dar mai presus de toate, mulțumire sufletească!
Ne vedem și mâine! (?)
Autoare: Sarah Key (Alexandra Stoian)
Proiect: Leanway Etertraining
